Cazul familiei Bodnariu, în opt puncte

Familia mixtă Bodnariu, formată din tată român și mamă norvegiancă, a rămas fără cei cinci copii minori, care au fost luați de sistemul de protecție a copilului din Norvegia, Barnevernet.

  1. Barnevernet este un serviciu externalizat, privat, căruia statul novegian îi acordă buget pentru fiecare caz.
  2. Barnevernet s-a născut în urma unui caz șocant din Norvegia. O fată și-a ucis tatăl, ajutată de iubitul său. Investigația a arătat că fata fusese, de mică, jucată la cărți de tatăl său, care, de fiecare dată când pierdea o dădea câștigătorului.
  3. În România, sunt cazuri și mai grave. Aruncăm cu piatra într-un sistem care protejează copiii prin măsuri care ni se par abuzive, fără a vedea marele gunoi din ochiul nostru: sistemul de protecție a copilului din România e bolnav de-a dreptul, nu funcționează. Copiii din centrele de plasament nu au șanse reale pentru viitor, mulți ajung pe străzi, ajung să fure, să cerșească, să se drogheze. Durează doi ani să adopți un copil. Bătaia nu este un motiv să iei copilul din familie, să decazi părinții din drepturi pentru că România e fidelă principiului „eu îl fac, eu îl omor”. Oamenii nu se bagă între alți oameni când văd un abuz verbal sau fizic pentru că „e treaba lor”, „e copilul lui”, „e ‘femeia’ lui”. Am văzut copii bătuți în hipermarket-uri de părinții lor pentru că plângeau că vor o ciocolată. Am văzut bărbați agresivi, tot în hipermarket-uri, care consideră că au dreptul să decidă ce au voie soțiile lor să-și cumpere, la ce au dreptul să aibă poftă, care se consideră stăpâni. Să fim serioși! Mulți români au o gândire anormală, un comportament agresiv. Și ce credeți? Cei care ar trebui să reglementeze situația, să facă ordine, să-și facă treaba sunt tot români.
  4. România și Norvegia sunt la extreme.
  5. În România, copilul aparține familiei. Părinții au drept asupra copilului. Când devine major, copilul nu mai depinde de familie. În Norvegia, părinții nu au drepturi asupra copilului lor. Vecinul de vizavi au aceleași drepturi ca și ei asupra copilului lor. Copilul lor este egal cu ei pentru statul norvegian. Norvegia pune în prim-plan bunăstarea copilului. Părinții nu au voie să-și abuzeze copilul, fizic sau verbal, nu au voie să-i impună cum să gândească, nu sunt o autoritate pentru copil. Este liber să-și aleagă propria cale în viață de mic.
  6. Copiii familiei Bodnariu au fost cetățeni norvegieni. Familia mixtă Bodnariu din Norvegia nu vrea să se întoarcă în România, ci doar ca România să-i ajute să-și recupereze copiii. Acei copii au devenit cetățeni români după izbucnirea scandalului. Vrei ca statul român să te ajute să-ți recuperezi copiii din Norvegia și să rămâi în Norvegia și să te bucuri de beneficiile de acolo?
  7. Atât timp cât locuiești într-o țară de zece ani, mama este norvegiancă, te bucuri de beneficiile unei țări bogate, poate cele mai mari și mai multe beneficii, nu ar trebui să fii și răspunzător în cazul în care se întâmplă ceva neplăcut? Să lupți singur sau să-ți asumi. Pentru că beneficiile de care te-ai bucurat tu nu au fost și ale mele.
  8. Sunt părinți români care și-au pierdut copiii în urmă cu patru ani în Norvegia și încă se luptă pentru ei. România de ce a reacționat abia acum. Mama nu are familie în Norvegia?

În concluzie, consider că acest caz este mult mai complicat și cu mult mai multe întrebări fără răspuns decât simpla lui prezentare ca un abuz. De ambele părți pot exista controverse și părere divergente. Cred că în România abuzul e mai mare când lăsăm copii să doarmă pe străzi sau să cerșească puși de părinți sau „tați” ai străzii. Și mai cred că mulți români sunt mult prea ușor influențabili.

Anunțuri

De ce am impresia că pionii secundari sunt „vinovații”

E o opinie și o impresie personală, atât timp cât am dreptul la ea. Văd oameni reținuți și fețe resemnate, triste, întrebătoare, aproape plânse, dar mândre-n pierzania lor în fața camerelor video. Cu vieți, cariere, familii. Tot ce-a fost nu va mai fi, în mod clar, la fel. Nici cazierul nu mai e același, cu atât mai mult cât persoanele în cauză nu mai sunt la butoane, ci au fost împinse de ceva timp din funcțiile de putere.

Nu știu de ce, dar am o vagă impresie că o parte din persoanele cu fețe de vinovați amărâți sunt acei pioni secundari, care s-au bucurat de 1% din prejudiciul adus statului.

Privarea de libertate pentru ei poate merge în două direcții, niciuna justițiară din punctul meu de vedere, o simplă cititoare de legi.

Inspirați adânc și nu mai criticați Mega Mall

Am tot văzut în toate aceste zile, chiar înainte de a fi deschis, critici la adresa noului mall din București, Mega Mall Pantelimon. Că nu e gata, că e șantier, că nu sunt deschise magazinele, că nu a respectat deadline-ul, că a deschis la o lună după deadline și că e tot în construcții.

Haideți să mai gândim puțin și în termeni de business. Poate-n acel Mega Mall, un retailer uriaș, gata din urmă cu o lună, de când trebuia să fie deschis mall-ul, avea nevoie să nu mai stea în stand-buy, să i se prăfuiască rafturile degeaba, să plătească oameni degeaba și tot ce mai are de plătit. Nu știu să aproximez pierderile, dar e clar că sunt, dacă ții un hipermarket închis o lună, cu personal în el, cu facturi și fără clienți.

Construcția nu a fost făcută de austrieci, ci fondurile au venit de la ei. Construcția a fost făcută de oamenii noștri. Că nu sunt magazinele deschise nu e practic vina investitorului. Acele magazine, din punctul meu de vedere, atât timp cât au spațiul de vânzare terminat, construit, finisat, sunt responsabile pentru că au ușile închise. Și nu cred că le place nici lor. Plătesc chirie, angajați, etc. Retailerii responsabili au deschis și poate fi și un bun argument în trierea lor, pentru că e o dovadă că ai respect față de client să fii gata la deschidere. Și oricum sunt trei etaje de magazine deschise. Cred că maximum 20 sunt închise, nu 20 deschise cum am mai văzut.

E o situație în mod clar complicată și pentru cei care lucrează acolo, care au gestionat lucrările, echipa de comunicare care se confruntă doar cu critici, pentru că na, așa aruncăm noi piatra. Nici lor nu le este bine să fie încă în construcții, să piardă bani, să suporte presiuni.

Am tot văzut în presă și pe bloguri imagini cu mall-ul în construcții care erau făcute cu câteva zile înainte de a fi deschis și date ca și cum ar fi la deschidere sau imagini de la o intrare pe unde, deocamdată, nu se face accesul clienților și dată drept intrare. E urât.

Oricum, investitorul nu și-a ales locația bine, oricum multe magazine de acolo vor fi în pierdere sau nu-și vor atinge targetul pentru că puterea de cumpărare în zonă este redusă, pentru că în Mega Mall-ul deschis ieri mulți bătrâni care întrebau: „Unde e, mamă, Carrefour-ul?” doar ca să vadă cum sunt prețurile, dacă au promoții, dacă găsesc ceva mai ieftin decât  la Kaufland-ul de alături (Oare Carrefour atacă deschis Kaufland? Și Carrefour Vulcan, recent deschis, e tot lângă un Kaufland).

Oricum ar fi, gândiți-vă și din cealaltă perspectivă și încercați să nu mai criticați atât de aspru. Nu e ceva politic, care să vă afecteze direct, sunt niște oameni care au muncit, care au investit, sunt niște locuri de muncă acolo, care înainte nu erau. Nu e o luptă între Klaus Iohannis și Victor Ponta, în care acum susținătorii PSD-ului atacă Mega Mall pentru că „austriecii și germanii sunt tot aia”, că am citit-o și pe asta.

Cum ați promovat-o gratis pe Mihaela Rădulescu, mama scrisorilor deschise

Echipa de Public Relations a PRO TV-ului este extraordinar de bună și întotdeuana postul de televiziune a reușit să facă din persoane „trecute” în showbiz vedete extrem de actuale și „pe val”. Este și cazul Mihaelei Rădulescu, de care nu mai auzisem de ceva vreme.

Am auzit după prima emisiune „Românii au talent”, când Mihaela Rădulescu a fost criticată că s-a tăvălit în făină și că i-a spus unei puștoaice de 14 ani că este grasă. Un fel de Cheloo la X Factor. El parcă nu se tăvălea. Mihaela Rădulescu a pus întotdeuna, în întreaga sa carieră, accent pe sexualitatea ei, pe care a folosit-o ca un atu. Așa au folosit-o și PR-iștii. Mihaela Rădulescu joacă un rol la „Românii au talent”, unul în care se pune accent  pe sexualitatea divei și pe franchețea juratei. Pare prostie. M-am uitat la a doua emisiune doar pentru a vedea prestația Mihaelei Rădulescu. M-a iritat prin abundența momentelor jenante și penibile. Nu știu pentru câți bani o face, dar am citit un titlu că Dani Oțil e invidios. Cu toate acestea, am înțeles imediat că e un rol, unul ieftin, pe care (presupun) și l-a asumat. Și am schimbat canalul de televiziune.

Mi se par extrem de inocenți cei care consideră că ei au schimbat „Românii au talent”, l-au făcut mai curat. Emisiunile sunt filmate încă din vară și montate în mare parte.

Deci, vă rog, lăsați-mă cu scrisorile deschise și încetați s-o faceți pe Mihaela Rădulescu mai mult decât este. Comentând fiecare gest și fiecare afirmație a Mihaelei Rădulescu nu facem decât să-i creștem suma de pe contract, pe principiul „cu cât ești mai vedetă, cu atât ceri mai mult”. Asta nu s-a întâmplat înainte de „Românii au talent”, nu s-a întâmplat înainte de a semna contractul cu PRO TV ca Mihaela Rădulescu să aibă postări acide care să genereze discuții și totodată utilizatori activi care să-i viralizeze numele. Ăsta-i contractul. Și dacă e așa, voi, dragii mei, sunteți doar niște voluntari neplătiți, iar munca voastră nu este luată în considerare ca experiență.

Am văzut scrisori deschise către „Dragă Mihaela Rădulescu” mai multe decât i-au fost adresate lui Traian Băsescu în zece ani de mandat. Cred că ar trebui să vă gândiți că fiecare job presupune sacrificii, mai mult sau mai puțin expuse și că Mihaela Rădulescu este acum o imagine marca PRO TV, care scrie tocmai pentru ca numele său să genereze dezbateri în online. Klaus Iohannis a câștigat alegerile cu oameni din online, aceiași oameni pot fi influențați să fie transformați în audiență (nu că n-ar avea-o PRO TV-ul). Orientarea publicului către mediul online a atras multe campanii care au orientat internauții către ceea ce dorea cel care le lansa. Vot, televiziune, ieșiri în stradă. Nu vă mai lăsați influențați, atât vă spun, că-n orice pas pe care-l faceți în societate cineva vrea să vă facă să acționați în interesul său de serviciu, fără să vă dați seama, bineînțeles. E tehnică de publicitate, relații publice, jurnalism, politică, economie, etc. Și nu spun că e rea, e excelentă, problema sunt oamenii care trăiesc în „gașcă”, prea leneși pentru a gândi pentru ei, prea comozi pentru a-i lăsa pe alții s-o facă.

Condamnarea lui Dan Voiculescu scoate ura din neica-nimeni

Dormeam. Mă trezesc și văd că tocmai erau date, din minut în minut, condamnările în dosarul Telepatia. Despre dosar în sine nu mă pronunț. Fiecare are bubele lui. În acest caz, nu știu dacă buba este la judecători, procurori sau inculpați. Și-o știe fiecare. Eu, la fel ca voi toți, nu am cum să știu cu exactitate ce s-a întâmplat. Ne putem lăsa influențați, însă. Pe de-o parte, de ceea ce spun procurorii, pe de altă parte, de ceea ce spun inculpații.

Din condamnarea lui Dan Voiculescu nu am nici de câștigat, nici de pierdut. Mulți se află în aceeași situație. Sunt de-a dreptul uimită și șocată să văd cum unii jurnaliști jubilează pe Facebook. Ei ca ei. Dar și foști colegi de facultate, de liceu, oameni fără nicio treabă, interesați doar de rochițe sau celulita femeilor pe timp de vară (de parcă iarna dispare de la porcul de Crăciun). Unu’ scrie „10!”, altul scrie, pe Facebook, că nu se oprește din râs (ce poate fi mai penibil decât să scrii pe Facebook că nu te oprești din râs? râzi la tine acasă!), altul deschide șampania, una veche, bună. Și tot așa.

Toți oamenii ăștia n-au nimic de pierdut sau de câștigat, nu știu nimic din dosar (sunt  absolut convinsă), ci doar sunt fericiți. Învârtita titirezului vine dintr-o răutate inexplicabilă pentru mine. De ce ai ține să-ți arăți satisfacția, într-un mod penibil, în cele mai multe cazuri, pentru o condamnare a unui om de care habar n-ai?

De multe ori, m-am întrebat ce satisfacție au cei care se bucură, până la cea mai bună și mai veche șampanie de la magazinul din colț, de un rău care i se întâmplă altuia. Nu pot să înțeleg. E peste puterea mea de a înțelege că are trebui să-mi sară inima din piept de bucurie că X îi dă în cap lui Y.

P.S. Unii oameni mă întreabă ce treabă am eu să ajut mereu când pot un câine, un cerșetor, un copil. Mi-am luat și block pe Facebook pentru asta (ce durere!). Mă uit contrariată la acele persoane fără a le da vreo explicație pe care oricum nu o merită. Nu ar înțelege că atât timp cât pot să fac ceva pentru a fi mai bine în jurul meu, eu fac fără să stau pe gânduri. Mă bucură când un câine e fericit într-o familie sau că un copil are ce mânca astăzi, are cu ce se îmbrăca. Mă bucură fericirea, nu tristețea celor din jurul meu și mi-e imposibil să înțeleg inversul meu.

Specimene de București care ar trebui interzise

1. Șoferii de maxi-taxi. Îmi pare rău pentru excepții, dar domnii șoferi de la maxi-taxi sunt exemplul perfect al bădărănismului. Știți cum începe „Lie to me”. Imaginați-vă că actorul principal vorbește despre bădărani și în spatele lui, unde sunt videoproiectate imagini imense, apare exemplul: o poză cu șoferul de maxi-taxi. Profil, pe scurt: merge apăsat și crăcănat, descheiat la cămașă sau fără tricou pe el, drept, cu burta rotundă-n față și cu mâinile depărtate de corp, legănând din umeri în stânga și-n dreapta, alternativ, de parcă mușchii bine lucrați la sală s-au umflat prea mult de la suplimente. Toată imaginea mirobolantă este perfect completată de un caracter grețos, cumulat cu înjurături și lipsă de respect pentru călători. Totul este împachetat frumos într-un maxi-taxi, o căzătură de microbuz cu cel putin 600.000 de km la bordul demult defectat, care troncăne de parcă s-ar rupe la fiecare gropiță. Cireașa de pe tort: frâne bruște și întreceri între șoferii de maxi-taxi, care nu s-au prins că ar fi mai bine să vină mai des, decât trei odată, alergându-se.

P.S.: O femeie bătrână, la vreo 70 de ani, cu banii împachetați la șort, cu două sacoșe mari de rafie și un sac de flori i-a spus șoferului de maxi-taxi s-o aștepte să-i dea banii, după ce-și ia bagajele din spate. Venise cu de toate de prin grădină să le vândă la București. Șoferul a așteptat două minute. Femeia a venit să-i dea banii. I-a dat zece lei pentru un bilet de 2,5 lei. Șoferul i-a dat rest 5 lei și i-a închis ușa în față, înjurând. Cinci lei costa sacul de flori pentru care femeia muncise, și nu puțin. Ochii bătrânei îmi aminteau de amintirea dureroasă a unei mari actrițe al cărui tată fusese luat la muncă forțată. Îmi amintesc un pasaj din destăinuirile ei, care mi-a rămas întipărit în minte: „Când l-am revăzut, tatăl meu avea ochii albaștri de la cât plânsese, aproape 20 de ani. Când plecase, îi avea căprui”. Rari, dar evidenți, sunt ochii albaștri de plâns.

2. Pe locul al doilea în lista specimenelor stau unele femei, pe la vreo 50 de ani, din tramvai. Te-mping, aleargă, îți dau coate, doar, doar să apuce un scaun gol. Dacă nu l-au apucat, după repriza de 100 de metri garduri și pregătirea intensă pentru meciul decisiv de fotbal american, îți pun geanta-n cap, poate te simți să le dai locul. Fără excepție, mai ales dimineața, nu există tramvai fără o ceartă pe care să n-o provoace. Eu am dat de două ori peste aceeași babă.

Prima oară. Stăteam în picioare unde este spațiul gol din fața ușilor. Tramvaiul era uimitor de liber, majoritatea geamurilor deschise, era o dimineață răcoroasă, aveam poftă de o cafea. Geamurile de unde stăteam eu erau închise, ceea ce mi se pare normal, atât timp cât cei care stăm acolo suntem fix cu acele geamuri în ochi. Vine unu (al cărui profil vi-l descriu detaliat la trei), deranjat de geamul închis din fața mea și-l deschide. El apoi se așează la doi metri de geamul pe care tocmai îl deschisese. Mă gândeam cum ar fi fost să mă duc eu în fața fetelor de lângă mine să le deschid geamul în față și să plec în treaba mea. Am închis geamul. Mai trece o stație și femeia ce stătea pe scaun, în stânga mea, începe să urle: „Ne sufocăm aici, de ce închizi geamul? Ia și deschide-l”. Contrariată, mă uit la ea și o întreb: „Cinci stații până când să fie deschis geamul nu v-ați sufocat?”. A început baba să bolborosească de nu se mai oprea. Mi-am pus căștile și am dat drumul la muzică.

A doua oară, aceeași babă. Puțini oameni pe refugiu. Vine tramvaiul. Îi las pe toți să se urce și mă urc și eu, intenționând să mă așez pe un anumit scaun. O fată venea grăbită din față cu ochii țintiți pe acel scaun și am zis să mă pun pe scaunul de lângă mine. O babă mă împinge și începe să urle. „Bine că te-ai pus aici, încet te mai miști”. Trece pe lângă mine și se duce glonț spre scaunul pe care tocmai se așeza fata respectivă. Baba vine bolborosind și se pune pe scaunul din fața mea, uitându-se fix la mine. Ah, deci, eu eram aia, ținta babei. Iar îmi zice că mă mișc încet- după ce o lăsasem să urce!- și că i-am stat în drum, pe un ton răstit și răutăcios. Mă uit la ea amuzată, pentru că memoria vizuală și auditivă nu mă înșelau, și o întreb: „Doamnă, dar de ce alergați prin tramvai ca la curse. Unde vreți să ajungeți? La următoarea ajungem toți în același timp”. Iar mi-am pus căștile.

P.S. Asta nu-i nimic. Să auziți când se ceartă între ele. Am auzit sute de înjurături inimaginabile și unice.

3. Aici sunt bărbații pe la vreo 40 și ceva de ani, cu părul alb, îmbrăcați într-un costum ieftin, cu ochelari de soare, deja trampirați la ora 07:00, foarte plini de ei și nu mă refer la burta de-a noua, care se uită obsesiv la fundul puștoaicelor de 15 ani. Despre ei n-am ce spune decât că sunt cei mai nesimțiti, cei mai bădărani, cei mai scârboși și mai needucați bărbați din lume, ce merită puși într-un sac și aruncați de pe planetă, care nu merită o familie. Trebuie să evităm ca ei să fie model pentru un copil ce, peste 40 de ani, ar avea să devină la fel. Ar merita, cu dragă inimă, să-i încadrăm la „specii pe cale de dispariție” și să-i ducem într-o rezervație de tipul mini-București pentru boi și să trăiască acolo până când nu or mai exista.

4. Manelistele. V-am mai spus despre elevele corigente, care filmau într-un videoclip „wow” pentru un manelist șmecher și cărora le era teamă să nu li se vadă părțile intime în videoclip pentru că aveau fustițe prea scurte. Ei bine, se înmulțesc într-un ritm alarmant. În cazul în care nu le recunoașteți, verificați profilul:

Celulita este cuvântul magic, de bază pentru orice tânără manelistă, cu viitor de cântăreață, momentan dansatoare.

Bronzul negru, de sezon, asortat cu mai multe culori puternice în aceeași ținută, preferabil verde fosforescent cu roz și portocaliu.

Pantalonii foarte scurți, de blugi, albi, poate și roz. Evident, tăiați. Trebuie să se vadă și o parte din fundul plin de celulită, pentru că el este sexi așa cum l-a lăsat natura din shaorma.

Piesele de bază, pentru care nu există niciun  argument pentru a fi uitate: maioul cu decolteu și tăiat în spate, în diferite forme, de triunghi, cerc, pătrat (tipul cu franjuri orizontale) și pantofii sport cu plaformă ascunsă.

Bineînțeles, detaliile esențiale din profilul de bază al manelistei pot fi presărate cu idei live, adică de moment.

#roundTripRomania în 14 zile

Tot mai des, în ultima vreme, descopăr oameni frumoși cu inițiative minunate. Una dintre ele este #roundTripRomania sau România în 14 zile, o Românie superbă pe care trebuie să o descoperim și noi și ceilalți. România are un potențial uriaș. Din păcate, nu în turism, ci de dezvoltare a turismului.

1897928_592449954178580_122268216_n

Pentru ca România să fie acea destinație pe care ceilalți o aleg dintre atâtea posibilități de vacanță, unele foarte promovate, trebuie ca turiștii să audă de ea, să o vadă în poze colorate, să calce pe pământul ei, pe pământul românesc adorabil prin diversitate. Din vorbă-n vorbă, din poză-n poză, din prieten în prieten, România poate fi promovată frumos, puțin câte puțin până departe. Totul ține de oameni și inițiative frumoase.

10334418_634665893290319_5413067467168684436_n

Și vă spuneam despre oameni frumoși, România în 14 zile, #roundTripRomania. Totul a început în 1 iulie. Rețeta? Un călător turistclub și-un american care să ducă vorba României departe. Ce poate să vadă un american în România? De la Bucureștiul gri animat de zgomot, voie bună, parcuri de distracții, plimbări cu kaiac canoe în mijlocul celui mai mare parc și mai verde din interiorul unui oraș din Europa și distracția de pe malul mării la liniștea celui mai înalt drum rutier din Munții Carpați, Transalpina, și… Rânca, Curtea de Argeș, Poiana Brașov. Oh, sunt atâtea locuri frumoase de care mi-e „sete” și pe care ar trebui să le vadă oricine.

În 14 zile, turistul american vizitează România așa cum puțini români o fac. Și pentru că programul #roundTripRomania în 14 zile mi s-a părut o idee minunată, vi-l las și vouă, poate ne întâlnim pe drum :).

#roundTripRomania este un eveniment organizat de agenţia de turism TuristClub.ro, în colaborare cuKooperativa 2.0

De ce nu a auzit nimeni ce a spus Traian Băsescu?

Văd că este răstălmăcită declarația lui Traian Băsescu în toate modurile posibile, mai puțin într-unul, cel mai simplu, evident și extrem de periculos pentru libertatea președintelui.

Domnul președinte Traian Băsescu spune că se dezice de scandalul juridic Bercea Mondial-Mircea Băsescu, că el crede justiția, nu pe frati-su. D-astea ieftine, de clanuri de vizavi de Rahova (penitenciarul!).

Apoi adaugă domnul onorabil președinte, susținător însetat al justiției, fără de care legile n-ar exista… -salutări domnului Bogdan Oprea, profesor excelent, purtător de cuvânt nu prea- că el știa că nenea Bercea și ai lui îl șantajau pe Mircică și l-a trimis pe Băsescu cel mic la poliție să denunțe șantajul.

Cum mă să te autodenunți, scuzați expresia, ca un fraier?!

Cu alte cuvinte, extrem de simple, Traian Băsescu spune că Mircea Băsescu i-a spus că e șantajat de domnii rromi care i-au dat bani să-l scoată pe Bercea din închisoare, că i se face rău, e claustrofob, și el conta pe sprijinul lui Traian, însă, cum l-au lăsat pe Mondialul să putrezească acolo de agresiv grăsan ce e, sare Izaura pe el să-i dea banii înapoi. Șantaj, spune Traian Băsescu, du-te la poliție. Exact asta a făcut Mircea Băsescu, frățiuer sau fraate, fraate, dar după un an. De ce nu i-a spus frumos domnul președinte Traian să le dea banii oamenilor înapoi? I-a spus să se ducă la instanță să-i reclame pentru șantaj și nenea Mircică a ajuns la răcoare pe mâna lui Traian (săracul, mi-e milă de el, spuse Izaura, cu niște ochii de cățel).

Ziarele și televiziunile portocalii nu dau faliment odată cu Băsescu. Nu, nu

Evenimentul Zilei, Realitatea, B1 TV, Academia Cațavencu, România Liberă nu dau faliment odată cu terminarea mandatului lui Traian Băsescu.

Oameni vin și pleacă, că doar e România plină de presă. Ei nu sunt concediați, nu sunt dați afară, nu le sunt scoase emisiunile din grilă, nu li se închide ușa-n nas și nu li se golește contul în bancă.

Ei doar… pleacă pentru că sunt jurnaliști consacrați, de enșpe mii de ani (nu lei!) la cutare ziar și calitatea și capacitatea lor desăvârșite și certe de jurnaliști extraordinari, cu un simț al știrii șocant de excelent și cu o verticalitate și coloană vertebrală incontestabile nu-și mai permit să fie la un ziar care nu le mai satisface, așa, din senin, dorințele și setea jurnalistică. Dreptate și adevăr până la capăt!

Și pentru că România ca o portocală  e plină jurnaliști uluitor de buni, nume consacrate, grele, ei toți au spus că trebuie ca presa să se schimbe după 10 ani grei, dar roditori. Să nu credeți vreo clipă că insolvența, salariile lipsă de trei-șase luni sau scăzute pentru studenții la jurnalism- învățăceii, mititeii, care nu au loc de grăsani îmbuibați de un deceniu- au vreo legătură cu decalajul politic al președintelui Traian Băsescu. Ce spuneți? Președintele e apolitic? Doar în Constituție, dragul de el. În realitatea electorală, 6% sunt „Alături de președintele nostru”.

După zece ani de portocaliu, e însă greu să spui că tu ai purtat roșu, dar era corai. Poate galben. Și poate acum… blugi și râsete de comuniști forțați pe bicicletă. Mai trăiți bine, dragii mei?

Să ne citim cu bine, încă cinci ani. Sau zece. Depinde de mandat.

Noi doi

Pe geam văd cum ploaia a început din nou. De la marginea Bucureștiului, priveliștea este o curte frumoasă, verde, care a rămas singură. Brazii ei înalți până la nori îi iubesc în fiecare dimineață. Nu iubesc cerul senin, ci ăsta „fotogenic”. Îmi place cerul frumos cu nori de munte.

Sunt lucruri atât de mărunte și pe care le iubesc în fiecare zi, asteptând… la noi doi sau grăbindu-mă pentru noi doi.

Astăzi am ascultat o melodie care sper să fie iubită așa cum o iubesc eu… Noi doi. Am reunoscut parfumul amestecat cu mirosul de cafea și țigară, părul negru din reclame, mâinile perfect, defectele perfecte și acel ceva…

Sentimente prin semne. Doar Facebook

Trăim într-o lume în care 🙂 nu înseamnă zâmbet, ci doar amabilitate, în care ❤  nu înseamnă nimic, în care :*  înseamnă, cel mai adesea, prietenie…. într-o lume a semnelor, fără niciun sens.

Nu vreau o <3. Vreau un „te iubesc” sau „mi-e drag de tine”. Nu vreau un :). Vreau un zâmbet/un râset/fericire. Nu vreau un :*. Vreau un pupic/sărut. (Glumă de om pe politic: Sunt anti-sistem. am votat cu Diaconu).

În urmă cu doi ani, când am început să lucrez în mass-media și Facebook-ul a devenit o utilitate în urmărirea altor publicații interne și externe și urmărirea politicienilor, am realizat că până atunci nu vorbisem niciodată cu prietenul meu pe Facebook. Niște ciudați noi sau… ceilalți? Când am vorbit prima oară ni s-a părut atât de distant și impersonal încât după două mesaje primesc un al treilea: „vezi că te sun”. :))= mă amuz și acum. Oricum, Facebook-ul nu ține în brațe relații oricât ar vrea mulți să se păcălească. Băieții ăștia ies la agățat pe Facebook ca pe bulevard, doar că au o gamă largă și variată.

Până în urmă cu vreo patru ani eram atât de naivă încât nu credeam că există o singură fată care să fie atât de fraierită încât să iasă cu unul de pe Facebook din prima seară…. Și punctele, puncte au semnificația lor. În urmă cu patru ani mi-am dat seama, din contul unui cuceritor, că-i plin Facebook-ul de „de toate”. Și, mai nou, pentru că toți avem smarphone, există o aplicație pe telefon prin care trimiți inimioare unor persoane care se află în apropiere de tine (culege informații de pe GPS). Dacă persoana cealaltă îți răspunde cu o inimioară abia atunci poți să o bagi în seamă. Inimioara ei/lui fiind un fel de „da” la o întrebare tot în formă de inimă… Mă întreb ce urmează după feeling amused?

Visul PRO TV de la începutul facultății este distrus la sfârșitul ei

Anul I de facultate l-am început în prezența Andreei Esca. internship@protv.ro. Acesta era mail-ul în care sute de studenți de la Facultatea de Jurnalism și Știintele Comunicării își puneau speranța. Cu toții visam să fim reporteri la PRO TV. Acum, la sfârșitul facultății, imperiul PRO se dărâmă, om cu om, emisiune cu emisiune. O echipă de PR excelentă care a creat, chiar și din reporteri, oameni frumoși,  intangibili, cu o imagine impecabilă, a fost dată afară cu jandarmii.  

Andreea Esca încă ni se pare stâlpul de susținere, cea care va stinge lumina într-un loc în care, cândva, cu toții ne doream să ajungem. Un vis a început și termină cu ea. La început-frumos. La sfârșit- spulberat.

Oameni minunat de frumoși

Era ora 21:00. Aveam o oboseală cronică. Mă trezisem de la șase, ca-n fiecare zi. Redacție, facultate. Tot ce speram era să ajung mai repede acasă. Mi-aș fi dorit atunci o bicicletă sau niște role sau ceva care să mă ducă mai repede. Trei-patru femei și un bărbat stăteau pe stradă, stânși într-un loc. Aud: „aici o să moară”. Oboseala mea mă încetinea. M-am întors și am văzut-o pe Fetița, o cățelușă care se mulțumea doar să o mângâi și căreia îi dădeam mereu să mănânce împreună cu iubitul meu. Stăpânii ei, pe care-i avea de vreo doi ani, o lăsau mereu pe stradă. Nesterilizată, nevaccinată. M-am gândit de mai multe ori să o iau să o dau spre adopție, dar… avea stăpâni.

10255120_798483933498162_7029667121482645204_n

Foto: Facebook Daniel John Drăgan

Și ea zăcea acolo în seara aia, uitându-se cu ochii ei blânzi la mine. Am dus ce aveam acasă, l-am luat pe prietenul meu și m-am întors la ea. Era plină de sânge. Un bărbat de pe stradă ne-a spus că a încercat el s-o ia pentru a o duce la doctor, dar îl mușcase de durere. Dăduse mașina peste ea. Șoferul a venit să-i ceară explicații stăpânei, care a spus că nu-i cățelul ei, că îl ținea pe acolo și atât. Revoltată, a spus că o bagă un câine vagabond la închisoare. Și câinele s-a târât 500 de metri pe picioarele din față până-n fața curții ei. A zăcut o zi întreagă fără să-i dea nici măcar puțină apă. Am sunat la asociații, la medici veterinari. N-am obținut niciun ajutor.

Am pus un anunț de ajutor pe grupul Protecția Animalelor România. De acolo, Giana Maria Szolomajer, din Cluj, mi-a dat două nume de pe Facebook: Daniel John Drăgan și Kola Kariola. Trecuse de miezul nopții, începuse ploaia. Pe Fetiță nu puteam să o mișc. Pusesem un prosop pe ea și începuse să urle de durere. Mă înecam în neputința mea. Cel mai greu în lumea asta este să ai limite, bariere pe care nu le poți depăși, să-ți dorești să ajuți, să simți că poți să dai o șansă și să te simți ca într-o colivie.

Mi-a răspuns Daniel. I-am spus în câteva minute ce s-a întâmplat și mi-a cerut numărul de telefon. M-a sunat Marius (Kola Kariola). Mi-a spus că mă sună imediat înapoi. M-a sunat imediat Daniel să-mi spună că vin amândoi. Era două noaptea și ei tăiau Bucureștiul în două, la apelul unei necunoscute. Au ajuns în maximum 40 de minute. Prietenul meu se dusese la fetiță și-i aștepta. Eu eram praf. Ca omul ce aleargă până în momentul în care vede primul linia de sosire și toată adrenalina dispare și el pică. Au luat-o pe Fetița imediat și au plecat. Pur și simplu. Au dus-o la veterinar. Avea codița făcută bucățele și fractură de bazin. Acum urmează să fie operată și este în grija unei alte persoane minunate Andreea Bacus.

Aici o puteți vedea pe fetiță 

Resemnarea unui tată

De ce tocmai tu ai pierdut la pariuri? Te-a scos un meci? Nasol. De ce tocmai tu n-ai o super mașină și apartament pe Magheru… cu buline roșii? De ce tocmai tu sau tocmai eu?

Suntem oameni plini de defecte și dorințe. Considerăm că merităm totul fără să dăm nimic în schimb. Momentele dificile nu sunt pentru noi. Nouă ne place doar să zburăm. Nu vrem piste de aterizare, însă aterizăm forțat. Au fost patru momente în viața mea în care am simțit că parcă le primesc pe toate cele rele deodată și mă întrebam ce mai urmează. Se îngrămădeau, mă înghesuiau, mă doborau… Erau ca un elefant ce voia să fie cărat pe umeri. Și când ridici greutăți devii mai puternic, nu? Important e asta: să le ridici. Însă, în acele momente mă simțeam dărâmată și nu sunt genul care să caut proptele. Nu mă pot sprijini decât pe mine. Au fost momente în care m-am ridicat spectaculos, când elefantul s-a transformat în fluture. Momente în care am prins aripi. Au fost și atât. Și le-am putut duce și au trecut…. dar astăzi m-a durut resemnarea unui tată.

Am văzut prima oară un copil rebel. Căuta al treilea scaun din față din tramvai. A greșit. Erau doar două. O colegă s-a ridicat. Copilul parcă avea căști pe urechi. S-a pus pe scaun în timp ce mușca dintr-o bucățică de nucă. Blonduț, parcă mai matur decât părea. Nu vorbea. S-a auzit o voce. „Mulțumim”, a spus un bărbat ce schița un zâmbet pentru că băiatul lui s-a descurcat. Părea mândru de el. S-a așezat pe un scaun lângă copilul lui. Îi tot dădea nucă. Vreo trei stații de tramvai, copilul, care acum stătea tucește, a mâncat nucă. Parcă nu vedea pe nimeni. Făcea ce voia. Se ridica de pe scaun, pleca, se punea înapoi, se uita pe geam, stătea cu picioarele sub el, apoi turcește, iar se ridica… și tot așa. La un moment dat, se pune cu capul pe mine. Nu mi-a spus nimic. Parcă nu mă vedea. Am zâmbit și l-am lăsat să stea. Toată lumea din tramvai se uita la el. Mă întrebam de ce tatăl lui nu-i spune nimic copilului când se tot plimba pe acolo, gen să aibă răbdare că mai au două stații sau ceva… Am înțeles când m-am uitat la el, după câteva stații în care toți oamenii din partea din față a tramvaiului se holbau… Era un om resemnat, poate un tată rușinat. Tot ce lipsea din acel peisaj era ca el să se ia de băiatul lui. Ar fi fost o dramă completă, zdrobitoare. Îi pierise zâmbetul de tată. Era frustrat, resemnat… parcă în sufletul lui era un război. Copilul ba se punea cu capul pe mine, ba se ridica. Îl vedea doar pe tatăl lui. Aveau o legătură specială. Se înțelegeau pur și simplu. Fără cuvinte, fiecare știa ce vrea celălalt. Cred că fiecare părinte ar trebui să-și iubească copilul și să fie mândru de el, așa cum e. Însă, prejudecățile din societate sunt o povară extrem de greu de cărat de un părinte, care trăiește cu ele toată viața. Mulți, în superficialitatea lor, nu înțeleg că nu-i ușor să ai un copil cu probleme de sănătate. Dimineața, când plec la muncă, la Moghioroș sunt mereu două mame: una cu un copil surdo-mut și cealaltă cu un copil cu un retard. Prima se ia mai mereu de puști. A doua stă mereu ca o statuie lângă copilul așezat pe bancă. Mi-e greu să văd părinți care-și consideră copiii o pedeapsă sau care renunță la fericirea alături de copiii lor din cauza presiunilor din societate.

Concluzia este a fiecăruia dintre voi.

Nu vă mai suport!

Nu v-ați săturat să ne mințiți?

Eu, DA! Al naibii de tare. Nu avem nevoie de voi, oameni de tot râsul, care vă canalizați puncte de campanie- Șomaj. Taxe. Salariu. Prețuri.- pentru care nu ați fost în stare să faceți nimic nici înainte și nu veți fi nici acum. Oameni fără viziuni, fără inițiative, fără coloană vertebrală, care-mi umpleți Facebook-ul deodată voi, inactivilor, din 25 aprilie, cu mesaje și promisiuni. Fac ce vreau în promisiunile voastre de tot râsul.

Slide1

Toți la fel, pe bannere și tricouri. Avem nevoie de oameni frumoși, cu inițiative, oameni cu dorința de schimbare, oameni care văd un viitor, avem nevoie de politicieni oameni. Toți, absolut toți, de la toate partidele politice îmi spun aceleași minciuni pe care le vomit de fiecare dată. Din prima zi, nu mi-a venit să cred cum news feed-ul Facebook-ului era plin de mesaje sponsorizate ale politicienilor. Nu vreau să mă gândesc câți bani au fost dați pe bannere. Monica Macovei de exemplu, care s-a făcut ceva mai blondă pe bannerul de campanie, apare peste tot, pe toți stâlpii. Cred că are mai multe bannere cu fața ei decât orice alt partid politic. Valentin Dăeanu a dat la bani Google-ului de mă doare capul, și-a făcut un mega site și apar reclame cu fața lui pe toate site-urile cum apar reclamele alea cu „vrei să slăbești 50 de kilograme. Acum poți într-o zi”… cu soare!

Și m-am săturat de toți politicienii, în general, pentru că ne credeți niște retarzi care mai cred în promisiunile voastre de rahat. Vreau să-l văd și eu pe ăla diferit, care nu-mi zice toată ziua cât de retarzi sunt ceilalți, să-l văd că face ceva, orice. Din disperarea mea de om scârbit de „creștem salariile, reducem șomajul, scădem prețurile, nu o să mai fie corupție, corupții sunt la ei nu la noi, comunistule” pe ăla îl votez.

Viața e cam masochistă

V-ați oprit măcar o singură dată în loc uitându-vă în jurul vostru să vedeți câți oameni apreciați, câți iubiți, câți aveți lângă voi, câți vă sunt străini lângă voi? Eu m-am oprit. De câteva ori. Am găsit oameni în brațele cărora mă pierd, oameni care au puterea să-mi strice o zi într-o clipă, oameni care mereu mă înveselesc, oameni la care țin deși îi văd rar, oameni care nu-mi plac și-i văd zilnic. Viața e cam masochistă. Cât de cam? Nu știu, dar cred că depinde de noi. Cât ne uită timpul în brațele persoanelor pe care le iubim, cum închidem uși persoanelor care ne-au stricat zile, cum ne întâlnim mai des cu oamenii care ne înveselesc sau măcar vorbim mai des, cum trecem oamenii care nu ne plac și-i vedem des în dosarul celor pe care nu-i vedem azi. E un fel de a refuza ce-ți dă viața. Multă populație, puțini oameni, dar oameni speciali care contează, care aduc fericire și zâmbet când alții se preocupă doar să le distrugă.

Am întâlnit oameni frumoși, care au un curs al vieții ce-i ia prin surprindere, extraordinar, și pe care îi admir foarte mult. Sunt cei care privesc către un viitor frumos și trăiesc azi, fără să judece, fără să calce oameni în picioare, fără să bârfească, fără nimic urât în viața lor. Oamenii care pun un geam opac între ei și urâțenie, oameni preocupați de ei și de cei pe care îi iubesc. Oameni superbi.

Am întâlnit și oameni urâți, oameni care au puterea să strice tot în jur: o zi, un vis. Ei n-au nimic de câștigat, doar satisfacție. ‘Timpul traduce fiecare gest urât în zece lacrimi cu poveri’ e o vorbă care mi-a fost spusă o dată când eram supărată pe astfel de oameni. O vorbă pe care am putut doar să o constat în viețile multora, care continuă să meargă haotic spre nicăieri. Pentru ei am Filosofia unei miserupiste: “nu mă interesează”, “și ce dacă”, “simpatic/ă”, “urât”.

 

Eu, o fetiță drăgălașă și-o mamă urâcioasă

Eu țopăiam pe lângă prietenul meu probând ochelari portocalii și albaștri de la băieți, din H&M, d-ăia cu oglindă. :)) Și am tot țopăit, că dacă tot nu ne găsisem nimic, barem să mă distrez pe seama produselor lor. Și mă duc eu hotărâtă către o pălărie. În drumul meu, aud o voce răstito-inteligentă: „Și crezi că ai fost haioasă?”. Aud o voce de copil trist: „Daa”. Tocmai probase pălăria pe care voiam eu să o probez, iar mama ei ofuscată, cu o plăcere vinovată de a strica distracția și haioșenia copilului, îi spune, pe un ton superior: „N-ai fost deloc. Nu m-ai amuzat”. Aș fi vrut să-mi pun pălăria și să mă strâmb la tristuța aia mică, dar deja trecuse. Am trecut pe lângă pălărie, gândindu-mă că așa ajung niște oameni mari să pună o barieră uriașă între inteligență și spirit de glumă. Cred sau sper că oamenii ăștia #superiori#inteligenți#extraordinari#etc ar vrea și ei să râdă și să facă tâmpenii de care să se amuze.

Cu două zile înainte fusesem la o piesă de teatru, la Nottara, „Autopsia unui fulg de nea”, care arată, printr-o relație dintre mamă și cele două fiice, una de 17 ani, cealaltă de 9, fragilitatea ființei umane. Superbă, perfect jucată, model tipic al unei familii influențate de tot ce este mai rău în societate. Printre altele, mama nu-i dădea deloc atenție fiicei de nouă ani, pentru că simțea că-i seamănă tot mai mult. A pus-o să-și cântărească mâncarea pentru a nu se îngrășa și să treacă pe regim… deși în casă nu era delor mâncare. Fetița i-a spus că, ea, o invizibilă, are o singură prietenă, care este grasă, și că sunt alte lucruri care contează. Mama ei, însă, avea propriile orizonturi care se limitau la aspectul fizic și treburile ei de lady. Una nebună, de altfel. Piesa vorbește despre egoismul și indiferența unei mame pentru fiica sa, până în punctul în care copilul ajunge să-și dorească finalul de poveste din „Rățușca cea urâtă”… cel spus de mama ei: fiind atât de urâtă și amărâtă, rățușca s-a dus la un lac și s-a înecat.

Am revăzut imaginea de mamă preocupată de propria persoană, de pretențiile ei, de job, de tot ce înseamnă „ea și atât” în magazinul de haine. Și e trist pur și simplu.

P.S.: Când s-a stins lumina în toată sala la Nottara, în liniștea aia a așteptării, s-a auzit vocea unui copilaș de câțiva anișori, care a spus: „Să aprindă lumina” :D.

Ponta, trend-setter. După moda selfie apare moda fă

Pentru că „Fă, Doina” a trecut rapid de uimire la amuzament în spațiul virtual și a fost intens share-uită de toată lumea bună că, na, nu orice premier i se adresează unei femei-ministru cu „fă”, cuvânt de alint de altfel, am ajuns la concluzia că premierul Victor Ponta este trend-setter.

Știți și voi- Samsung-selfie. Adică nu a fost de ajuns că de aproximativ doi ani vedeam ochi bulbucați în camera telefonului sau poze în băiță cu prosopul. Vine și Samsung ăsta, care, deși apreciez compania, transformă un kitsch în modă și selfie, selfie, selfie pe oriunde.

Acum, premierul vine și el cu o modă, una tradițională. Suntem români, ce barca lui, fă, Doina! Alint adică. De acum încolo cei care se iubesc în sute de prieteni pe facebook vor posta poze cu iubitele și vor scrie cu drag: „fă mea” sau „te iubesc, fă”. Poate, cine știe, viitoarele mămici vor lua în considerare alintul premierului și se vor gândi să-și numească fetițele „Fă”, nume ales plutind pe străzile satului la jumătate de metru deasupra pământului.

„Fă”cătură sau ce?

Marchez un „fă”, termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin sau sinonim cu fato, femeie. Auzit, neauzit? După: „Tu ce faci, fă, Doina, aici? Aveai chef de inundații?” toate înregistrările sună la fel. E una singură, în realitate.

Repet: „termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin”. Premierul, la țară, în comuna Beiu, se adresează așa unei persoane de sex feminin, potrivit unei înregistrări Pro TV.

El, premierul, spune că „nu fură” și că a fost prins cu un „mă”-n gură. Interjecția „mă” este folosită pentru chemarea unui bărbat. Marinar, whiskey, mă… ne cam încurcăm locul în barcă, domnule prim-ministru! 

Fie campanie sau nu, fie ce-o fi înregistrarea aia, vă spun ce mi s-a părut mie că este: o glumă nesărată a premierului, care a adaptat și tonul pentru ceea ce a scos pe gură. A fost mai mult o ironie la adresa țăranilor, doamna ministru Pană, de context, a rămas interzisă, doar așa explicându-se răspunsul ministrului Apelor, la inundații, care spune: „Păi nu aveam chef, dar…”.

A doua zi ia și drege-o că „fraierul” de la PRO, după ce că este angajatul unei companii aflată în picaj, mai are și tupeul să consume prea multă baterie la cameră și să o țină deschisă așa, degeaba.

Prea mulți jurnaliști, prea puține șanse

Văd colegi cu visuri. Văd jurnaliști cu speranță. Văd disperare. De unii îmi pare atât de rău încât, dacă aș putea, le-aș lăsa locul meu. Au atât de multă nevoie de el… ca de apă. Zilnic, în redacție, sunt  trimise CV-uri. Unii sunt lăudăroși, alții speră. Am citit CV-ul unui jurnalist a cărui experiență s-a încheiat la 30 și ceva de ani, în 2012. De atunci, e freelancer, cum ne place să spunem. E șomer, în realitate. În CV-ul lui nu mai apare nimic. Dar speră la orice post, scrie frumos și-l trimite așa cum e. Și facultățile ne primesc în continuare, nu ne oferă mai nimic. În general, pierdere de timp. Și, cum am mai scris, suntem scoși pe bandă rulantă jurnaliști și trimiși într-o junglă unde nu avem loc. De acolo ies alții mult mai amărâți decât noi. Între timp, la multe publicații și televiziuni, salariile încetează să mai vină. Au încetat de câteva luni, deși știrile curg. Unora le sunt ceruți banii înapoi. Altora, le sunt date salarii infime. Multe publicații se închid. Pe lângă jurnaliști, sunt mulți alții din producție care rămân în stradă. Din păcate, nu pot decât să constat. Și am mai constatat ceva: sunt prea mulți tineri jurnaliști sau studenți la jurnalism care nu fac pasul de la entuziasmul Capitalei și al facultății la practică, pas pe care îl vor face prea târziu pentru a mai avea timp să aștepte ca o persoană dintr-o redacție să le dea o șansă.

Faceți cunoștință cu un om al străzii vorbăreț

Eram în tramvaiul 41. Era 07:30. Eu, în general, dorm pe mine de când mă trezesc, de la 6:15, până pe la 10:00. Sunt paralelă cu tot ce există în jur. Dorm cu ochii deschiși.

Însă, ieri dimineață aud: „Mă urc și mă urc și să mă lăsați în pace că mă urc cu tot cu geantă”.

Era un om al străzii, dintr-ăla care miroase urât prin tramvaie. Se urcă cu un geamantan, îl pune jos și se pune pe el. Vorbea în continuare ca o moară stricată. Niște boi, pe la vreo 50 de ani, care stăteau în ușă, deși nu era aglomerat, și care tocmai se certaseră cu o femeie de mitocani ce erau, urlă la omul străzii: „Bă, da’ mai taci, bă!”.

Omul străzii: Da’ de ce să tac? Unde scrie? Eu vorbesc cât vreau să vorbesc.

Mitocan: Ăăă. Uite scrie acolo pe ușă.

Omul străzii: Și ce dacă scrie? Eu vorbesc și vorbesc. Așa vreau eu, să vorbesc.

Mitocan: Bă pleacă, bă, că te dau jos. Ai împuțit tramvaiul.

Omul străzii: Dar de ce să mă dai tu jos? Mă dau și singur. Privește-mă! Ce-mi trebuie mie să mă dai tu jos. Puteai să spui cu frumosul să cobor.

Tramvaiul staționează două minute.

Omul străzii, de pe refugiu: „Ia zi, mă, acum mai pute? Nu mai miroase urât, nu?”.

Noaptea minții de președinte. Dar milionul de euro?

Se spune că-i șmecher. Jurnaliștii vechi zic că are o inteligență malefică. Unde o fi ascuns-o aseară, la Rareș Bogdan, când a amenințat-o pe senatoarea social-democrată, Gabriela Firea, că s-ar putea, dacă nu-și ia o vacanță, să nu-i mai ajungă soțul acasă?

Este o acuzație atât de gravă spusă în direct de președintele României. Ținta este cel mai vocal membru al Comisiei Nana, comisie parlamentară ce s-ar putea să-i anuzele tranzacția între firma sa și el. Și bine a întrebat tânăra senatoare. Ce i se va întâmpla când contractul de la Nana va fi anulat? Mie nu mi-a venit să cred când l-am auzit pe președintele unei țări că amenință o senatoare public că nu-i mai vine soțul acasă pentru că acea senatoare și alții au descoperit cum s-au „albit” terenurile președintelui. În plus, îi și spune să renunțe la anchetă, că ar fi mai bine să-și ia o vacanță. Și în ce sens nu-i mai vine soțul acasă?

Eu mă mai întreb ceva în legătură cu acele terenuri. Dacă firma a fost înființată special pentru comasarea terenurilor și nu a mai existat după tranzacția de la Nana și chiar nici atunci și cărțile erau făcute de președinte și consilierii lui în urmă cu ani buni, unde-i milionul de euro de CEC? Întreb și eu, dacă terenurile erau deja ale familiei Băsescu, controversatul împrumut, pe care nu l-ar fi luat niciun notar din această țară, unde este și pentru ce a fost luat?

Pentru prima oară de când este Traian Băsescu președinte consider cu tărie că ar trebui să părăsească decent scaunul de la Cotroceni pentru amenințările extrem de grave făcute în urma unor dezvăluiri pe măsură.

Mult zgomot pentru nimic

E un du-te-vino, ia că-ți dau, dar stai și pleacă. Probabil n-ați înțeles nimic. Exact asta este: nimic de înțeles. E doar an electoral și banii- muuulți bani- se dau pentru anchete. Vizați nu mai sunt nici măcar liberalii, ci doar cei apropiați de aripa PSD.

Dragomir la brutărie. Câți au mai zâmbit în colțul gurii. Ce s-au mai umflat în pene domnii ancheatori cu un dosărel tocmai bun de pus pe rană. Dar ce să vezi? Judecătorii au spus pas. Fără probe concludente, Dumitru Dragomir nu poate fi arestat preventiv. Acum au reușit doar să-l transforme într-o victimă, care să se bucure, pe ici, pe colo, de o susținere mediatică. După o zi, povestea se repetă. Regele Constanței, Radu Mazăre, reținut pentru 24 de ore. Trece o zi, iese și el la fel ca Dragomir. Ăsta și mai mare victimă.

Adăugăm și europarlamentarele. De la BEC la TB, de la TB la CAB. Mircea Diaconu a fost un caz extrem de nedrept. În comunicatul de presă inițial, când Diaconu încă era în PNL, ANI i-a spus că nu poate candida în baza legii menționate atunci de ei. Au selectat, însă, din lege, doar ce le-a convenit, că nu poate candida pentru aceeași funcție. Iau legea, o caut și alineatul era mult mai consistent. Nu mai putea fi numit într-o funcție, nu mai putea ocupa trei ani aceeași funcție, însă, cu excepția funcțiilor eligibile. Cred că oamenii ăștia plătiți din banii statului doar au citit un comunicat și au spus „da, așa este”. Astfel, Diaconu a ajuns să se lupte singur pentru un drept care, pe drept cuvânt, era al lui. Am sunat la ANI și au spus că ei așa au interpretat legea, că Diaconu nu mai poate candida pentru aceeași funcție, adică una în care să fie ales. Adică eu sunt secretară. ANI nu mai vrea să fiu secretară. Mă duc să mă fac casieriță, dar n-am voie pentru că este o aceeași funcție, explicația fiind că metoda de selecție este interviul. Te crucești. Cum spuneam, mult zgomot pentru nimic… dau pentru ce?

Sunteți împreună. Când vă despărțiți? V-ați despărțit. Când vă împăcați?

Pe principiul orice lucru frumos are un sfârșit, cu toții ne așteptăm să se termine sau ne este frică de momentul în care tot ce trăim acum nu va mai exista. Maturitatea este cea care ne dictează reacțiile de după, spun unii. Inexistanța unei legături, unor sentimente puternice, spun eu. Instabilitate, frică de un nou început, tristețe, durere, o aparență puternică, de ”nimic nu mă doboară” sunt, în general, reacțiile de după un episod frumos. Bineînțeles, înainte să se termine, ceva mai puțin frumos s-a întâmplat.

Politica-i ca-n viață. S-a despărțit USL. De peste un an se tot vorbea de despărțire. Principalele partide, PSD și PNL, și-au început relația pe timp de neîncredere politică. Nu mai știam cine pe cine iubește. Relația dintre cele două a rupt și alte relații, mai puțin sudate, și a aruncat uscăciunile din interiorul celorlalte partide. Au fost o dovadă de ”așa da”, pe care mulți au urât-o, mulți au invidiat-o și mulți au admirat-o. Răutatea celor din jurul lor nu i-a vrut împreună, pentru că erau ceea ce ei nu au fost și nu ar fi putut fi niciodată. I-au vrut despărțiți și, mai mult de un an, au spus că se vor despărți din mici certuri, ca-ntro relație în care există diferență de opinie, cum este cea dintre liberali și social-democrați. După mai bine de doi de relație, s-a produs inevitabilul. S-au despărțit. PSD l-a așteptat acasă pe PNL. Liberalii au ieșit cu zâmbetul pe buze din relație și cu multe nemulțumiri și jigniri pentru fostul partener. Unii spun că și-ar fi găsit un ”amant” politic, care a stricat relația. Același amant l-ar fi avut și celălalt. Era un fel de ”dragoste” în trei. Doi dintre ei dădeau vina unul pe celălalt. Fum a ieșit. Nu știm unde a fost pus focul, cine pe cine a înșelat.

Acum, că s-au despățit, PNL și PSD sunt întrebate când revin în relația USL. Toți social-liberalii anunță împăcarea în cazul unui moment dureros- PNL ia sub 20% la europene și lasă orgoliul la o parte, adică pe Crin Antonescu.

Nu ne-am săturat de ping-pong?

Mie-mi place să joc ping-pong. Ca joc, competiție, relaxare. Însă, văd tot mai mulți oameni care joacă tenis de masă cu propria lor viață sau a altora. Mă cunosc și pe mine. Fără să vreau, fac parte din mulțime. Ne face plăcere să ne jucăm cu alții. Pozitiv sau negativ, o facem. Viața-i ca-n politică. Cum este pasat Diaconu de la ANI la ICCJ, la BEC, la TMB… Așa și noi. Pasăm oameni, dorințe, visuri și idei. Pe unii poate vrem să-i aducem lângă noi, crezând că se întorc cu mai mult avânt. Pot să o facă sau nu. Ne jucăm și cu noi, și cu ei. Într-un final, fără niciun rost. Și pe acest model banal de crud, viața noastră seamănă cu mingea de ping-pong. Am spus-o de multe ori și mă întreb: ce-ar fi să fim sinceri? Un dezastru, probabil. Cum mergem, cum respirăm, așa (ne) mințim. Ce-ar fi să spunem, fără să ne gândim că pierdem ceva, totul verde-n față? Am fi niște ciudați, probabil, printre mulți superficiali. Ne-am obișnuit să mințim. Să nu spunem că nu mai putem când obosim. Să nu spunem când iubim, ce visăm, pentru ce luptăm. Ne ascundem în noi sau în spatele unor cuvinte false. Suntem gri sau sclipitori. Unii ne cunosc, alții ne judecă. Purtăm atât de multe măști sociale și vrem să dovedim ceea ce nici noi nu credem.

Eu am momente în care obosesc să lupt. Cum a fost astăzi. Pur și simplu am obosit și am continuat să lupt pentru ceea ce iubesc și doresc. Nu am spus că am obosit. Unii au văzut înainte să fie evident. Sunt doar om. Aș spune că doar femeie, dar forța mea nu stă în ce pot face fizic. M-am retras în brațele care mă liniștesc mereu și m-am întrebat: oare pot rezolva ceva dacă eu continui să fiu așa, să-mi plâng de milă că nu mai pot? În mod clar, nu. Pot doar să pierd o zi din viața mea. Fericirea depinde doar de noi. Trebuie să căutăm mereu motivele stărilor noastre, pentru că vor exista mereu, și să ne întrebăm dacă au rost. Cât despre măștile sociale… pot fi purtate în tot felul de medii, dar trebuie să le dăm jos când sunt alături de persoane care ne cunosc și ne iubesc chiar și așa, cu o mie de defecte. Trebuie să-i strângem în brațe, să le mulțumim, să facem orice pentru a le arăta că-i apreciem cel mai mult.

Roxana, fii bărbată! Tu, bărbatule, ești femeie?

Trăim într-o lume competitivă, care nu iartă. Vrem ca ceilalți să fie corecți cu noi, însă nici noi nu suntem corecți. Adesea, ipocriți. Eu mă lupt cu toată lumea, dacă e nevoie. Nu văd un orizont pentru mine. Însă mă lupt al naibii de corect. D-asta cred că și văd jocurile mișelești din jurul meu. Penibil, de multe ori. Fiecare se zbate în propria răutate. Unii se îneacă. Cei care le fac nu-și dau seama că eu nu mă lupt în lumea lor, pentru că am depășit acel stadiu și nu mai am interes pentru el, pentru ei. În lumea lor, eu mă lupt cu mine, cu sinceritatea și franchețea mea… pe care nu le merită. Într-o lume gri, mi-am creat o lume roz, în care sinceritatea mea este acordată persoanelor pe care le admir. Lor le spun sincer asta. Celor negativiști, răi și parșivi, cu o educație prefăcută, le doresc mai multă minte și mă gândesc la viața lor. Sper să fie frumoasă, deși nu cred.

Și la un alt nivel ridicat sunt destule răutăți. Eu, cel mai mare critic al meu, îmi spuneam adesea: „Roxana, fii bărbată!”… adică puternică. Îmi fac mea culpa și urăsc s-o fac. Acum, mă uit la bărbații ăia sigură pe mine și mă gândesc cum ar arăta în… fustă, făcând balet. Eu pot purta și fustă și pantaloni, pot fi și cea mai bună și cea mai rea, pot să zâmbesc cu dragoste și să mă uit cu răutate, eu pot să fac și să fiu ce vreau. Esența este bună cu persoanele care merită și aparența a naibii de rea.

Eu pot fi femeie și mă pot lupta ca un bărbat, dar tu, bărbatule, te poți lupta ca un bărbat și să fii femeie?

Un deceniu de NATO. Aplaudacii unor lăudăroși

Și pentru aleșii noștri e weekend, așa că trebuie să înțelegem de ce n-am avut petrecere de un deceniu de NATO, sâmbătă, 29 martie 2014, când s-au împlinit zece ani. Trec peste detalii și, deși sunt doar o dătătoare cu părerea pe subiect, am văzut astăzi o petrecere cu oameni aleși la Palatul Cotroceni, una fără esență, una de final de mandat care să marcheze, ca prima cărămidă a unei case, că „România a atins cel mai înalt nivel de securitate din întreaga ei existenţă”. Când am intrat în NATO, cel care acum stropește cu șampanie își făcea campanie electorală.

Screen-Shot-2013-06-22-at-1.32.55-PMEu cred că-i o mare ipocrizie să dai o petrecere prin care să arăți cât de bun ai fost tu, „șeful” statului, care ne-ai adus la acest nivel incredibil în întreaga existență a țării noastre, când unii dintre cei care ne-au adus aici sunt în închisoare.

Persoane importante, printre care, bineînțeles, se numără și Ion Iliescu, și Emil Constantinescu, sunt cele care au trudit să intrăm în NATO. Am fost prea mică pentru a participa la evenimentele de atunci, dar am fost la înmormântarea generalului de patru stele care a băgat România în NATO, Mihail Popescu. La moartea lui, n-a fost președintele. N-avea ce să marcheze. A fost, însă, un alt om important pentru momentul din 2004, fostul ministru al Apărării Mircea Pașcu.

Mâna dreaptă a generalului de patru stele, Marin Ghinoiu, mi-a spus atunci: „Când a venit Mihail Popescu la conducerea SMG, Armata nu avea bani nici de soldă. S-a dus, a vorbit cu președintele. Emil Constantinescu a știut atunci ce om să aleagă la conducerea Armatei”.

O mână de oameni a fost atunci alături de general. Au venit familia și foști colegi. Persoanele care astăzi petrec o victorie adusă de ei, câțiva oameni care-și duc gloria cu umilință, maturitate și tăcere, nu sunt cele care au fost triste.

Pe lângă cei cunoscuți, mai sunt și ceilalți, cei care merită să taci în fața lor, cei care, veniți dintr-o țară poate prea mică, s-au impus în fața americanilor, cei care au primit sute de medalii. Avem soldați schilodiți. Avem familii care-și plâng copiii, tații, frații. Pentru ei, nu trebuie să fim aplaudacii unor lăudăroși, pentru ei trebuie să stăm drepți și să privim înainte, fix în ochii celui care doar mânjește.

Știu că domnul Băsescu, deși pare un om din popor, este un strateg desăvârșit, care-și analizează fiecare mișcare, fiecare gest cu o inteligență malefică… însă, de câtă ipocruzie să dai dovadă când te aplauzi singur în fața unei Românii care nu te mai crede și-n fața unor oameni care au pierdut tot ce-au avut mai bun și mai drag?

Marketingul dresează presa. Povestea câinelui de companie

Suntem competitivi, vrem să fim cei mai buni, să fim primii, să, să, să. Vrem și atât! În practică, promovăm ceea ce numesc „prost full time”. Mă uit în jurul meu și nu știu dacă ceea se întâmplă este din cauză că am crescut, m-am maturizat și pricep mai multe sau lumea asta s-a tâmpit de tot și continuă să se tâmpească al naibii de mult. Sunt oameni fără o minimă educație, incapabili să articuleze două vorbe frumoase și elegante. Despre cultură… tac. Atâția spun nimic cu accent de intelectual de tot râsul.

Umblă vorbe prin târgul Facebook că „sunt persoane care au bani și persoane care sunt bogate” sau „un părinte ar trebui să-și învețe copilul despre valoare, nu despre preț”. Eu aș scrie citatele astea două pe fruntea fiecărui om. Poate se sinchisește vreunul să citească. Să… înțeleagă. Măcar puțin. Însă, mintea stă în suflet, unde ar trebui să stea ceea ce unii mai numim sentimente. Și sufletu-i gol și gri, și bate vântul.

Cred cu tărie că ceea ce suntem ca oameni se reflectă în ceea ce scriem ca jurnaliști. O văd. O observ și sunt scârbită- cu părere de rău- să văd cum presa noastră nu e câine de pază, este câine de companie, unul fără personalitate, dresat excelent (aș lua premiul mondial dacă mi-aș putea dresa și eu cățelul la fel). Cu toții facem greșeli la început. Am făcut și eu ca o naivă credulă. Mi-am luat palme și mi-am învățat lecția. De greșit, o să mai greșesc, dar știu că am evoluat în puținul timp. Acum îmi dau singură palme. Am fost atât de naivă încât să cred că evoluție înseamnă trecerea ce la o pseudo-presă, adică marketing, la presa de calitate. M-am înșelat! Dar am și eu o întrebare pentru pseudo-jurnaliști: „De ce nu vă angajați în marketing pentru a vă exervita profesia onorabil?”. Ce credeți? Îmi iau onoarea de răspunde chiar eu, pe minunatul meu blog: sunteți incapabili :D.

Război

Copii uciși pe trecerea de pietoni de oameni lipsiți de remușcări, căței aruncați în stații de RATB care ajung, mai devreme sau mai târziu, la groapa comună, interese imense pe scena politică, proteste sângeroase la Kiev. Concluzia: Trăim superficial într-o lume nesigură, mânată de interes, răutate.

Oamenii lipsiți de educație din jurul meu sunt mult prea mulți. Cum îmi petrec o oră pe zi în tramvai, n-am cum să nu-i văd. Le lipsește educația de bază și sunt mânați de o răutate inexplicabilă. Se bat pentru un scaun în tramvai, pentru o tigaie redusă cu doi lei, pentru o pâine cu 20 de bani mai ieftină… pentru toate prostiile. Asta-mi arată, încă o dată, cât de săraci suntem. Amintesc și condițiile jalnice de transport în comun. Peisajele nu sunt nici ele frumoase. Oamenii străzii, vânzătorii ambulanți de ghiocei, pixuri și șervețele, cerșetorii, cu toții fac parte din peisajul Capitalei dragi. Nu avem bani, dar avem mall-uri, supermarket-uri la orice pas. Avem salarii de tot râsul, multe speranțe și puține șanse. Terenurile sunt lăsate de izbeliște, parcurile sunt retrocedate, coșurile de gunoi sunt furate, gunoaiele sunt noile flori… Cât despre adevăratele flori, la Piața Presei sunt schimbate de două ori pe săptămână din martie până în decembrie. Restul Bucureștiului, neimportant, este lăsat ca o mobilă veche și prăfuită. Politicienii se laudă, e an electoral. Unu-mi spune să nu mă plâng că sunt condiții decente… dar el nu a mers niciodată pe unde merg eu. Mi-e scârbă de mulți politicieni. Nu le este rușine. Mă întreb, de multe ori, ce-i în mintea omului de trimite o scrisoare către un politician, către o instituție sau către președinte… Mă doare să cred că omul ăla chiar are speranțe de la niște… nimeni. Mi-e greu să cred că cineva a citit măcar o scrisoare. Singurele hârtii la care se uită sunt cele câteva, săracii, mii de euro. Astăzi am văzut cazul unui băiat de 19 ani, a cărui soartă i-a fost decisă de o săritură în mare la Mamaia. A rămas paralizat de la gât în jos. Dacă politicienii noștri dragi ar renunța fiecare lunar la 10% din salariul lor prețios, în fiecare lună câte un caz social de acest gen ar putea fi rezolvat, o șansă la viață ar fi dată fiecărui copil… E anormal ce scriu. Cine a mai văzut așa ceva? Oricum, ce-i drept, gândesc mult prea departe pentru una care ar trebui să stea la cratiță și să spele rufe. Aaa, da, și iubitoare de câini, așa cum îmi spun niște no name-uri, care folosesc nickname-uri pentru a mi se adresa. Oricum, nu aveam multe așteptări de la țara care și-a ucis oamenii. De ce nu și-ar ucide și câinii? Au fost omorâți, oficial, în  București, 187 de câini în două zile. Au spus că mai au o mie de ucis și apoi strâng câte trei mii. Rămân la morți. La un  pas de noi, în Ucraina, au fost omorâți, în trei zile, peste 100 de oameni și alți peste 700 au fost răniți. Mă uitam la filmări și ziceai că esți în Counter Strike. Trăgeau unii în alții și atât. Unii purtau banderolă galbenă. Ceilalți, nu. E doar război, femeie! Știu. Război pe putere între politicieni și țări. Între politicieni este și la noi. Sunt cea mai dezamăgită persoană de oamenii noștri politici. Cred că 75% dintre ei nu-și merită funcțiile nici pe departe. Ce s-a întâmplat în ultimele zile la noi în România arată că nu-i interesează decât funcțiile lor, buzunarul lor, cine câștigă, cine iese șifonat, imaginea în fața electoratului prost.

Și, pe deasupra, în toată nebunia asta, chiar trebuie să am de-a face cu fraieri? Bine că are Facebook-ul filtru.

Victima și călăul

Premierul Victor Ponta a spus, în repetate rânduri, că liberalul Crin Antonescu, de când este prieten cu Traian Băsescu, începe să aibă aceeași retorică. Din păcate, președintele PNL- pe care, de altfel, l-am susținut la timpul lui cel bun în care părea a fi un om politic puternic, o alternativă bună la actualul președinte- preia retorica și încăpățânarea, care pare doar orgoliu, ale lui Traian Băsescu, caracteristici la care președintele renunță în detrimentul unui nou Băsescu, motor pentru o nouă campanie electorală.

Din păcate, USL-ul l-a ridicat pe Băsescu, dându-i mingea la fileu și aducându-l, din nou, în prim-planul vieții politice. I-au ridicat la fileu mingea partidului al cărui „tată” este, Mișcarea Populară. A ajuns din omul doborât de la începutul lui 2013, la omul valid politic din 2014, an cu două campanii importante. Se poate observa acest lucru și în sondaje. După ce Traian Băsescu a declarat că PMP îl susține pe MRU la prezidențiale, președintele FC a urcat neașteptat de mult pentru o necunoscută a vieții politice sau un episod trist.

Astăzi i-am auzit, din nou, pe cei trei actori politici. Traian Băsescu a luat fața USL. A mers la emisiunea sa de suflet, de unde a dat breaking news-urile: plângere penală împotriva lui Victor Ponta, Guvernul- neconstituțional, Ponta face abuz de putere, a dat directive DNA-ului în ceea ce privește ASF, încă o „dovadă de corupție” a premierului.

Iese Antonescu. Mă așteptam, pentru că nu este prima criză din Uniune, ca liderul liberal să ajungă la un moment dat să-l atace pe Băsescu. Nu cred că ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi atacat Băsescu primul (că este toxic, că dacă PNL iese din USL, el mai rămâne maximum 30 de zile în fruntea partidului). Bineînțeles, aici este discutabil. Crin Antonescu are nevoie de susținere, fie a dreptei lui Băsescu, fie a USD, însă nu mai știe unde s-o caute. În mod clar, așa cum spun mai mulți analiști politici, Antonescu, ca viitor prezidențiabil, își va construi un discurs ferm după europene. Însă, până atunci ce facem? Eu, ca parte din electorat, am ajuns să fiu revoltată pe acest domn din cauza discursurilor sale acide la adresa partenerilor săi politici. Astăzi îi iubește, mâine îi atacă.

Tăriceanu a propus o soluție de bun simț pentru criza din USL. Iohannis să ia Finanțele cu postul de vicepremier sau să se mulțumească cu funcția de ministru de Interne. PSD a spus ‘bine, pentru asta trebuie să trecem prin Parlament și dacă tot trecem să numim și un vicepremier din partea PC, al patrulea partid din Uniune, cu drepturi egale’, adică fostul partid de coaliție al PNL. Liberalii au spus nu și nu, ori PNL ori Voiculescu, adică PC. Conflicte PNL-PC au existat și când erau „împreună”. E clar că aici problema este personală și de orgoliu, ceea ce este o mare prostie. Un lider politic a spus că USL nu stă în orgoliile PNL. Trist este că, din păcate, acest orgoliu eu îl văd doar al lui Antonescu. Majoritatea liberalilor și-au exprimat dorința unui compromis și de a ajunge la o înțelegere. Poate o avea și Antonescu dreptate, însă nu știe cum să comunice, cum să o spună, ce să spună. Pare un lider instabil. E și de crezut. Ar fi o lovitură imensă, după ce din 2012 tot aștepți să fii președintele țării, să-ți dea Ponta lovitura de grație. Umilința, în contextul orgoliului deja evident, ar fi mult prea mare pentru a fi luată în calcul și acceptată.

Mulți analiști politici mai spun că primul care va spune că USL se va rupe va avea cel mai mult de pierdut, celălalt va avea rolul de victimă luată în brațe de electorat. Însă, până la ruperea oficială a Uniunii, constat că PNL este cel care spune nu și nu, USL se rupe, nu acceptăm, nu facem, nu dregem, rămâne ca noi, în timp ce USD spune că dăm și zece pași înapoi să fie bine, renunțăm noi, vrem USL în continuare. Deja aici avem rolurile de victimă și călău.

De ce nu avem celulă de criză pentru fiecare copil dispărut?

A dispărut o fetiță din Capitală. Iulia Cristina Ionescu a spus de la 12 ani că vrea să se călugărească. Deși acum avea 15 ani, părinții încă o duceau la școală. Tatăl fetei dă vina pe telefonul pe care i l-a cumpărat- din cauza lui nu a mai putut să o țină sub control, spune el. Fata este dată în urmărire națională, la nivelul Poliției Capitalei a fost declanșată celula de criză, un centru național împrăștie afișe cu ea.

images-1

Nu am o statistică a copiilor dispăruți, dar în mod sigur Iulia nu este singura copilă dispărută. Sunt mulți cei care și-au pierdut copiii, părinții, bunicii. Am văzut afișe prin tramvai, prin stații de autobuz… Cu toate acestea doar copila aceasta este atât de căutată. Nu spun să n-o caute disperați, spun doar Continuă lectura

Problemă gravă: Adolescentele și visul celebrității

Eram în tramvaiul 41. M-am abținut cu greu să nu le spun celor trei puștoaice de lângă mine că nu e minunat să apari în videoclipul lui Salam, că nu o să te cunoască lumea pe stradă, că nu le va ajuta cu nimic.

Context: Trei fete, în drum spre liceu. Aveau aproximativ 16 ani. Nu erau majore mai mult ca sigur.

Conversația între două, ce a fost mai important:

– Astăzi e miercuri. Ai filmări?

– Nu am astăzi. Aștept să mă sune.

– Eu abia aștept să văd șpagatul ăla al tău. Dar la ce piesă ai filmat?

– (… nu mai știu numele)

– O să te cunoască lumea pe stradă, prin tramvai, să vezi ce șmecheră o să fii. Continuă lectura

Valentine’s Day, ziua „neîndrăgostiților”

Dacă mă întreabă cineva: „Ții Valentine’s Day?”, spun: „Da!”. Poate pare ciudat ca această postare să fie scrisă de o persoană care nu a ratat nicio zi de naștere, de nume, de îndrăgosteală, de Moș Nicolae și Crăciun în 7 ani și jumătate, însă Valentine’s Day mi se pare o prostie. Eu am văzut-o mereu drept încă o ocazie să ne luăm cadouri drăguțe.  Văd însă persoane care așteaptă cu teamă, cu speranță această zi. Vor să aibă confirmarea iubirii… măcar de Ziua Îndrăgostiților. Asta mă întristează. Să dai un an pentru o zi nu e iubire. Dacă mega-cadoul de ziua îndrăgostiților ar fi împărțit în mici cadouri de miercuri, de sâmbătă, de luni… atunci am vorbi de „îndrăgosteală”. Dar când el se gândește cu teamă la o zi la care ea speră (sau invers) atunci e doar prosteală și ani pierduți degeaba. Continuă lectura

Trafic de blugi, de Caragiale

Băsescu: Ponta devine „emblema corupției”, „scutul corupților”.

Ponta: Trebuie să explicăm și pentru nespecialiști, marinarii înțeleg mai greu. Codul penal este mai mult decât traficul de blugi.

Ei da, nu-i Caragiale, din păcate. Cele două declarații aparțin liderilor politici ai României. Au fost făcute în ianuarie 2014. Suntem caraghioși, noi, românii. De-o valoare certă. Continuă lectura

Pe tine te interesează? Pe bune?

Multă populație, puțini oameni… astăzi (n.r. vineri), în tramvaiul 41.

Context: În fiecare dimineață, tramvaiul 41 este plin de oameni care se duc la muncă. Mulți așteaptă chiar și trei tramvaie pentru a reuși să se urce. Frigul și înghesuiala sunt cuvintele de ordine. De multe ori, și cearta.

Dar ce s-a întâmplat astăzi mi-a arătat încă o dată cât de înapoiați suntem, ca popor. O tânără studentă trebuia să ajungă la examen. A încercat să se urce în tramvai. Un supranumit bărbat (deși, numindu-l pe acel bou nesimțit și nebun bărbat, transform cuvântul într-o jignire) stătea pe scară. Deși era aglomerat, el avea loc unde să urce astfel încât să-i permită fetei să se urce. Fără să spună nimic, o împinge pe fată, care ajunge sub șinele tramvaiului Continuă lectura

Breasla jurnalistică nu există

În manualele de jurnalism scrie mândru că o persoană, indiferent dacă are studii sau nu de jurnalism, pentru de deveni jurnalist/ă trebuie să treacă și prin pasul acceptării din partea breslei.

Un studențel fraier

Această „breaslă” nu există! În jurnalism nu există o legătură între jurnaliști. Toți „se mănâncă” pe la spate, adică de fund. În realitate, acceptarea din partea breslei nu înseamnă că intri într-un grup mare, frumos și unit, ci- pentru cei care poate au terminat o facultate, un master și au mai multe studii decât ăia care deja lucrează din anul I și nu au terminat facultatea (am întâlnit la televiziune cu prestigiu și jurnaliști consacrați)- înseamnă că ai făcut trecere dintre studențelul fraier către invizibilitate. Adică nu se mai ia nimeni de tine.

Eu, Găina! Continuă lectura

Facultatea de Jurnalism scoate frustrați pe bandă rulantă

Scriu cu părere de rău această postare, însă nu este prima oară când simt nevoia să o fac. Vina este atât a sistemului, cât și a studenților. Problema poate fi foarte simplu calculată. Rezultatul este dramatic. Doar la Facultatea de Jurnalism și Știintele Comunicării (FJSC) din cadrul Universității din București intră anual 300 de studenți. Un plus este că sunt bine aleși, printr-un examen de admitere. Însă să iasă anual 300 de jurnaliști doar dintr-o instituție de învățământ este mult prea mult. Și aici îi iau în calcul doar pe cei de la licență. Dintre cei 300, care devin anual specialiști în științe ale comunicării pe hârtie (sunt la Relații Publice, Jurnalism și Publicitate), maximum 20 reușesc să se angajeze. Mulți nu reușesc nici măcar în alte domenii să se ducă. Aici apare o fractură. Continuă lectura

“Îi datorăm viața… cei care am scăpat”. De ce avem mai multe biserici decât spitale

Prostie, exagerare, nebunie? Așa este caracterizată presa care a tratat și a întors subiectul accidentului aviatic din Munții Apuseni pe toate părțile. Ironic. Învățăm din manualele de jurnalism despre accidentul de la Balotești și criticăm accidentul pe care ar trebui să-l tratăm jurnalistic și să ne punem niște întrebări sau măcar să ne arătăm indignarea că în caz de calamitate vom ajunge mai repede la biserică decât la spital. Continuă lectura

România vs. Republica Moldova. Conflict politic, mediatic și… ???

„Basarabia e România!”, domnește gradios și șters de vreme acest slogan pe multe dintre gardurile prafuite ale Capitalei. Cine o spune și cine o vrea? Continuă lectura

Niște adevăruri

Să vă spun câteva adevăruri esențiale:

1. Știu că adevărul e o tâmpenie inexistentă în lumea aglomerată a Bucureștiului, plină de minciună și oameni falși, oameni care sunt sigură că ar fi foarte frumoși dacă ar fi… ei, însă credeți-mă că banalul adevăr spus cu sinceritate și fără teamă de judecățile sociale este cel mai simpatic mod prin care transmiteți ceea ce sunteți. Continuă lectura

Greu de înțeles…

Sunt omul care nu a crezut niciodată în viitor. Viitorul mi s-a părut mereu atât de dificil, noi etape…

Îmi amintesc cum nu credeam c-o să iau Bac-ul sau cum nu credeam că voi intra la o facultate de stat :)). Am dat examen și, în aceeași zi, m-am înscris la o universitate privată și am plecat la mare. M-a sunat mama c-am intrat la buget. „Tu niciodată nu ai încredere, dar mereu reușești. Ți-am spus eu că o să fie bine”,  spune mereu mama. Continuă lectura

Lipsind…

Când suntem copii nu conștientizăm și nu ne doare. Creștem și realizăm că lipsa unei persoane și-a pus amprenta pe viața noastră și ne-am fi dorit să fie lângă noi… la prima năzbâtie, în prima zi de școală, să ne țină în brațe, să ne protejeze, să se bucure cu noi, de succesele pe care le-am avut, să ne ia în brațe când plângem…. sau să nu ne lase să plângem niciodată. Continuă lectura

Am fost la piață :). O experiență de-o viață. Trebuie s-o aflați și voi

Eu am fost la piață… cam a treia oară în viață. Sunt genul de fată care nu e bună de măritat. Am dat foc la bucătărie (incendiu, pompieri, picanterii), toată mâncarea o fac crocantă și sărată. Adică o uit pe foc și pun multe condimente. Noroc cu  dry cooker (am uitat odată aripioare picante, gata preparate, în tigaie ceva peste 30 de minute și nu s-au ars, e un pont bun pentru incompetente ca mine). În fine, cam asta sunt, paralelă cu tot ce ține de bucătărie, piață, etc. Doar mănânc mult Continuă lectura

Fiecare om are povestea lui…

„Nu caracteriza un om după prima impresie. Fiecare OM are povestea lui.”… este un ingredient esențial al vieții. Fără el, prea puțini am fi și oameni frumoși. Fiecare persoană are o poveste minunată cu toate ingredientele ei. Un zâmbet poate ascunde tot atâtea dureri cât poate ascunde o lacrimă și o lacrimă poate ascunde fericirea dintr-un zâmbet. Clișeu, ar spune unii. Viața noastră, aș spune eu.

Continuă lectura

Să ne iubim măcar în zilele speciale. Crăciun fericit!

Zilele speciale din viața noastră, sărbătorile mult hulite de prea mulți, mai ales în era Facebook-ului, ar trebui, zic eu, să fie zilele, care, prin tradiția fericirii de zeci de ani, să ne trimită către suflete o luminiță de bunătate. Cum am mai scris eu odată pe acest blog, dacă suntem triști, amărâți, urâcioși sau știu eu mai cum în sens negativ, nu vom rezolva problemele de zi cu zi, viața noastră nu va fi mai frumoasă dacă ne revărsăm frustrarea peste tot în jurul nostru. Să fim mai fericiți… măcar o zi, măcar în zilele speciale, măcar în fiecare zi câte puțin. Să zâmbim, să conteze ce iubim, nu ce nu ne place, să conteze oamenii speciali, nu cei care ne supără, să conteze tot ce-i mai frumos în viața noastră, ochii și zâmbetul să ne lumineze viața, să sperăm… să tot ce e mai bun și mai frumos. Iubiți oamenii de lângă voi pentru că doar momentul în care îi aveți aproape de voi este sigur.

1471936_565953413494901_863243938_n

Continuă lectura

Să le spunem oamenilor ce vor să audă… doar la X Factor

Rețeta succesului: scopul scuză mijloacele, le spunem oamenilor ce vor să audă, călcăm tot în picioare și pe oricine, râdem de toți…

Am tot întâlnit comportamente d-astea. Mă întreb: oare persoanele astea atât de false și de neputincioase nu văd că ceilalți oameni văd? Și când observ reacția altora la aceste pupincurisme mă întreb: Oamenii nu văd sau se bucură să fie mințiți în față doar din dorința de a fi apreciați… mincinos?

Îl văd pe Mataev, dragul de el, iubit de atâtea admiratoare și cum iubește el România, cum aici se simte acasă, cum face un comentariu de tot rahatul când îi spune Cheloo că nu prea a simțit melodia lui Smiley, „Acasă”. Un comentariu pertinent… a făcut Cheloo.

Ascult X Factor pe fundal. L-am ascultat pe Mataev cum a încercat să transmită o falsă căldură de om amărât. Răspunsul lui pentru Cheloo, vizibil iritat băiatul (vizibil prin gesturi că nu-și permite antipatii) și surprins de comentariu, a fost că el a simțit, dar poate nu a simțit îndeajuns pentru că și aici se simte acasă. Ei da!? Fir-ar. Problema e că a devenit și aici „vedetă”, „star”, „are fani”, după ce a câștigat concursuri prin Republică și a devenit star.

Dar cine-s eu să zic de Mataev. Am văzut X Factor de două sau trei ori, dar l-am văzut pe Mataev de o mie… pe Facebook. Idolul puștoaicelor.

În fine, la început nu-mi plăcea de Ristei. Nu mi-a plăcut de pe vremea când cânta despre Dana lui, apoi nu mi-a plăcut că o persoană cunoscută a ajuns la un concurs de talente necunoscute…  Mă da’ Mataev ăsta l-a întrecut.

Și dacă interesează pe cineva, chiar îmi place cum a cântat Mădălina. Bravo ei! A dat dovadă de o simplitate extraordinară și de o voce mai mare decât toți ceilalți concurenți de la X Factor.

Cine are nevoie de prinți?

Pe mine nu o să mă înțeleagă nimeni niciodată. Doar persoanele care mă cunosc foarte, foarte bine. Le pup :*. Eu sunt tristă câteodată… de multe ori în ultima vreme, în ultima lună. Atunci când sunt tristă, scriu pe blog sau share-uiesc vreo melodie pe care o dau într-una pe repeat. În realitate, doar una mă reprezintă în aceste momente.

În fine, ideea cu prinții… e simplă. Știu că sună ciudat din partea unei persoane care are niște așteptări… uriașe, ar spune unele persoane. Nici chiar așa, mi-au fost îndeplinite o dată-n viață. Continuă lectura

Falsitatea, calitatea celor mulți

Da, Moș Crăciun există! Afirmația este falsă, dar cât de falsă în comparație cu persoanele de care ne lovim adesea?

Astăzi, fratele meu de 13 ani mi-a spus serios: „Când o să mă fac mare, o să plec din țara asta!”. Și-l cred că o să plece. Sunt chiar sigură. Pe lângă limitarea posibilităților din țara noastră mult iubită, oamenii sunt de rahat. Și-o spun cu toată asumarea. Sunt atât de multe persoane… nu prost crescute, că dacă voiau se Continuă lectura

Rămăsesem datoare. Când fetele sunt nașpa…

În urmă cu ceva timp am scris când băieții sunt nașpa. Am spus atunci că voi scrie și un articol despre fete. Mi-am dat seama că discriminez băieții, pentru că de fiecare dată când am vrut să mă apuc de scris pentru acest subiect, mă gândeam că fiecare are dreptul și libertatea să se comporte și să arate cum vrea, că d-aia e femeie! :))

În această seară, o tânără mergea la braț cu alesul ei. Cu un dres negru subțire, cu o un fel de geacă-cojoc, care -i acoperea cu greu fundul, cu niște încălțări care-i acopereau gleznele… se mulau pe gleznele ei și o făceau să pară mai pitică și mai grasă… Și m-am hotărât!

keep-calm-cause-nobody-s-perfect

Fiecare are dreptul de a fi cum îi place, dar nu are dreptul să fie ignorant.

Deci, fetelor:

Continuă lectura

Un strop de iubire…

Mulți nu înțeleg cât de mult te poate ajuta un suflet care te iubește necondiționat. Într-un moment greu din viața mea, în care totul s-a prăbușit în jurul meu deși părea a fi un vis, să simt o iubire necondiționată și un dor nemărginit, niște ochi sinceri și pupabili e tot ce-mi mai dă putere și-mi arată că, în ciuda a tot ce se întâmplă, nu am uitat să iubesc și să mă bucur de un strop de iubire. Este o mare, mare iubire pe care o primesc de la scumpa mea Foxy… pentru mine este ca un copil. Are o personalitate adorabilă, este frumoasă, jucăușă, inteligentă, supărăcioasă, pretențioasă, încăpătânată și-mi face fiecare sfârșit de zi mai frumos doar când o văd cum se bucură și mă ceartă în același timp când ajung acasă. E mai mult decât scumpă atunci când înghite în sec așteptând un DentaStix și îl mănâncă din priviri, dar mai ales când se pune imediat în șezi, culcat și-mi dă și cuba, doar, doar să i-l dau mai repede. Apoi, pot să-i zic eu cuba până când obosesc. Se uită mândră într-o parte și nu mă mai bagă în seamă. Este adorabilă și foarte inteligentă. E raza mea de fericire într-o zi posomorâtă și, deși a avut sărăcuța multe probleme de sănătate, iubirea și veselia ei au fost mereu aceleași…

942952_456029101154000_1546921227_n

The BeLoved G.

Be the one you love

Fashion with no limits

Smile! You’re at the best fashion site ever

Ce-am mai descoperit azi

Muzici. Cărți. Oameni. Chestii. Oportunități.

My Blog

Smile! You’re at the best WordPress.com site ever

That Random Comic Blog

Life is a comic strip and we are the characters.

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

sperantaunuiartist.ro

Acest site isi propune sa promoveze cultura in pictura

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

Paiat(z)a

Un izvor de intelepciune

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

I'm feeling free RO

Ce nu văd alţii vedem noi

Alexbidam - Blogul fara nume

Un blog cu toate pentru toti

Doman Daniel Blog

A fine WordPress.com site

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: