Arhive pe categorii: Diverse

#roundTripRomania în 14 zile

Tot mai des, în ultima vreme, descopăr oameni frumoși cu inițiative minunate. Una dintre ele este #roundTripRomania sau România în 14 zile, o Românie superbă pe care trebuie să o descoperim și noi și ceilalți. România are un potențial uriaș. Din păcate, nu în turism, ci de dezvoltare a turismului.

1897928_592449954178580_122268216_n

Pentru ca România să fie acea destinație pe care ceilalți o aleg dintre atâtea posibilități de vacanță, unele foarte promovate, trebuie ca turiștii să audă de ea, să o vadă în poze colorate, să calce pe pământul ei, pe pământul românesc adorabil prin diversitate. Din vorbă-n vorbă, din poză-n poză, din prieten în prieten, România poate fi promovată frumos, puțin câte puțin până departe. Totul ține de oameni și inițiative frumoase.

10334418_634665893290319_5413067467168684436_n

Și vă spuneam despre oameni frumoși, România în 14 zile, #roundTripRomania. Totul a început în 1 iulie. Rețeta? Un călător turistclub și-un american care să ducă vorba României departe. Ce poate să vadă un american în România? De la Bucureștiul gri animat de zgomot, voie bună, parcuri de distracții, plimbări cu kaiac canoe în mijlocul celui mai mare parc și mai verde din interiorul unui oraș din Europa și distracția de pe malul mării la liniștea celui mai înalt drum rutier din Munții Carpați, Transalpina, și… Rânca, Curtea de Argeș, Poiana Brașov. Oh, sunt atâtea locuri frumoase de care mi-e „sete” și pe care ar trebui să le vadă oricine.

În 14 zile, turistul american vizitează România așa cum puțini români o fac. Și pentru că programul #roundTripRomania în 14 zile mi s-a părut o idee minunată, vi-l las și vouă, poate ne întâlnim pe drum :).

#roundTripRomania este un eveniment organizat de agenţia de turism TuristClub.ro, în colaborare cuKooperativa 2.0

Anunțuri

Sentimente prin semne. Doar Facebook

Trăim într-o lume în care 🙂 nu înseamnă zâmbet, ci doar amabilitate, în care ❤  nu înseamnă nimic, în care :*  înseamnă, cel mai adesea, prietenie…. într-o lume a semnelor, fără niciun sens.

Nu vreau o <3. Vreau un „te iubesc” sau „mi-e drag de tine”. Nu vreau un :). Vreau un zâmbet/un râset/fericire. Nu vreau un :*. Vreau un pupic/sărut. (Glumă de om pe politic: Sunt anti-sistem. am votat cu Diaconu).

În urmă cu doi ani, când am început să lucrez în mass-media și Facebook-ul a devenit o utilitate în urmărirea altor publicații interne și externe și urmărirea politicienilor, am realizat că până atunci nu vorbisem niciodată cu prietenul meu pe Facebook. Niște ciudați noi sau… ceilalți? Când am vorbit prima oară ni s-a părut atât de distant și impersonal încât după două mesaje primesc un al treilea: „vezi că te sun”. :))= mă amuz și acum. Oricum, Facebook-ul nu ține în brațe relații oricât ar vrea mulți să se păcălească. Băieții ăștia ies la agățat pe Facebook ca pe bulevard, doar că au o gamă largă și variată.

Până în urmă cu vreo patru ani eram atât de naivă încât nu credeam că există o singură fată care să fie atât de fraierită încât să iasă cu unul de pe Facebook din prima seară…. Și punctele, puncte au semnificația lor. În urmă cu patru ani mi-am dat seama, din contul unui cuceritor, că-i plin Facebook-ul de „de toate”. Și, mai nou, pentru că toți avem smarphone, există o aplicație pe telefon prin care trimiți inimioare unor persoane care se află în apropiere de tine (culege informații de pe GPS). Dacă persoana cealaltă îți răspunde cu o inimioară abia atunci poți să o bagi în seamă. Inimioara ei/lui fiind un fel de „da” la o întrebare tot în formă de inimă… Mă întreb ce urmează după feeling amused?

Visul PRO TV de la începutul facultății este distrus la sfârșitul ei

Anul I de facultate l-am început în prezența Andreei Esca. internship@protv.ro. Acesta era mail-ul în care sute de studenți de la Facultatea de Jurnalism și Știintele Comunicării își puneau speranța. Cu toții visam să fim reporteri la PRO TV. Acum, la sfârșitul facultății, imperiul PRO se dărâmă, om cu om, emisiune cu emisiune. O echipă de PR excelentă care a creat, chiar și din reporteri, oameni frumoși,  intangibili, cu o imagine impecabilă, a fost dată afară cu jandarmii.  

Andreea Esca încă ni se pare stâlpul de susținere, cea care va stinge lumina într-un loc în care, cândva, cu toții ne doream să ajungem. Un vis a început și termină cu ea. La început-frumos. La sfârșit- spulberat.

Oameni minunat de frumoși

Era ora 21:00. Aveam o oboseală cronică. Mă trezisem de la șase, ca-n fiecare zi. Redacție, facultate. Tot ce speram era să ajung mai repede acasă. Mi-aș fi dorit atunci o bicicletă sau niște role sau ceva care să mă ducă mai repede. Trei-patru femei și un bărbat stăteau pe stradă, stânși într-un loc. Aud: „aici o să moară”. Oboseala mea mă încetinea. M-am întors și am văzut-o pe Fetița, o cățelușă care se mulțumea doar să o mângâi și căreia îi dădeam mereu să mănânce împreună cu iubitul meu. Stăpânii ei, pe care-i avea de vreo doi ani, o lăsau mereu pe stradă. Nesterilizată, nevaccinată. M-am gândit de mai multe ori să o iau să o dau spre adopție, dar… avea stăpâni.

10255120_798483933498162_7029667121482645204_n

Foto: Facebook Daniel John Drăgan

Și ea zăcea acolo în seara aia, uitându-se cu ochii ei blânzi la mine. Am dus ce aveam acasă, l-am luat pe prietenul meu și m-am întors la ea. Era plină de sânge. Un bărbat de pe stradă ne-a spus că a încercat el s-o ia pentru a o duce la doctor, dar îl mușcase de durere. Dăduse mașina peste ea. Șoferul a venit să-i ceară explicații stăpânei, care a spus că nu-i cățelul ei, că îl ținea pe acolo și atât. Revoltată, a spus că o bagă un câine vagabond la închisoare. Și câinele s-a târât 500 de metri pe picioarele din față până-n fața curții ei. A zăcut o zi întreagă fără să-i dea nici măcar puțină apă. Am sunat la asociații, la medici veterinari. N-am obținut niciun ajutor.

Am pus un anunț de ajutor pe grupul Protecția Animalelor România. De acolo, Giana Maria Szolomajer, din Cluj, mi-a dat două nume de pe Facebook: Daniel John Drăgan și Kola Kariola. Trecuse de miezul nopții, începuse ploaia. Pe Fetiță nu puteam să o mișc. Pusesem un prosop pe ea și începuse să urle de durere. Mă înecam în neputința mea. Cel mai greu în lumea asta este să ai limite, bariere pe care nu le poți depăși, să-ți dorești să ajuți, să simți că poți să dai o șansă și să te simți ca într-o colivie.

Mi-a răspuns Daniel. I-am spus în câteva minute ce s-a întâmplat și mi-a cerut numărul de telefon. M-a sunat Marius (Kola Kariola). Mi-a spus că mă sună imediat înapoi. M-a sunat imediat Daniel să-mi spună că vin amândoi. Era două noaptea și ei tăiau Bucureștiul în două, la apelul unei necunoscute. Au ajuns în maximum 40 de minute. Prietenul meu se dusese la fetiță și-i aștepta. Eu eram praf. Ca omul ce aleargă până în momentul în care vede primul linia de sosire și toată adrenalina dispare și el pică. Au luat-o pe Fetița imediat și au plecat. Pur și simplu. Au dus-o la veterinar. Avea codița făcută bucățele și fractură de bazin. Acum urmează să fie operată și este în grija unei alte persoane minunate Andreea Bacus.

Aici o puteți vedea pe fetiță 

Viața e cam masochistă

V-ați oprit măcar o singură dată în loc uitându-vă în jurul vostru să vedeți câți oameni apreciați, câți iubiți, câți aveți lângă voi, câți vă sunt străini lângă voi? Eu m-am oprit. De câteva ori. Am găsit oameni în brațele cărora mă pierd, oameni care au puterea să-mi strice o zi într-o clipă, oameni care mereu mă înveselesc, oameni la care țin deși îi văd rar, oameni care nu-mi plac și-i văd zilnic. Viața e cam masochistă. Cât de cam? Nu știu, dar cred că depinde de noi. Cât ne uită timpul în brațele persoanelor pe care le iubim, cum închidem uși persoanelor care ne-au stricat zile, cum ne întâlnim mai des cu oamenii care ne înveselesc sau măcar vorbim mai des, cum trecem oamenii care nu ne plac și-i vedem des în dosarul celor pe care nu-i vedem azi. E un fel de a refuza ce-ți dă viața. Multă populație, puțini oameni, dar oameni speciali care contează, care aduc fericire și zâmbet când alții se preocupă doar să le distrugă.

Am întâlnit oameni frumoși, care au un curs al vieții ce-i ia prin surprindere, extraordinar, și pe care îi admir foarte mult. Sunt cei care privesc către un viitor frumos și trăiesc azi, fără să judece, fără să calce oameni în picioare, fără să bârfească, fără nimic urât în viața lor. Oamenii care pun un geam opac între ei și urâțenie, oameni preocupați de ei și de cei pe care îi iubesc. Oameni superbi.

Am întâlnit și oameni urâți, oameni care au puterea să strice tot în jur: o zi, un vis. Ei n-au nimic de câștigat, doar satisfacție. ‘Timpul traduce fiecare gest urât în zece lacrimi cu poveri’ e o vorbă care mi-a fost spusă o dată când eram supărată pe astfel de oameni. O vorbă pe care am putut doar să o constat în viețile multora, care continuă să meargă haotic spre nicăieri. Pentru ei am Filosofia unei miserupiste: “nu mă interesează”, “și ce dacă”, “simpatic/ă”, “urât”.

 

Eu, o fetiță drăgălașă și-o mamă urâcioasă

Eu țopăiam pe lângă prietenul meu probând ochelari portocalii și albaștri de la băieți, din H&M, d-ăia cu oglindă. :)) Și am tot țopăit, că dacă tot nu ne găsisem nimic, barem să mă distrez pe seama produselor lor. Și mă duc eu hotărâtă către o pălărie. În drumul meu, aud o voce răstito-inteligentă: „Și crezi că ai fost haioasă?”. Aud o voce de copil trist: „Daa”. Tocmai probase pălăria pe care voiam eu să o probez, iar mama ei ofuscată, cu o plăcere vinovată de a strica distracția și haioșenia copilului, îi spune, pe un ton superior: „N-ai fost deloc. Nu m-ai amuzat”. Aș fi vrut să-mi pun pălăria și să mă strâmb la tristuța aia mică, dar deja trecuse. Am trecut pe lângă pălărie, gândindu-mă că așa ajung niște oameni mari să pună o barieră uriașă între inteligență și spirit de glumă. Cred sau sper că oamenii ăștia #superiori#inteligenți#extraordinari#etc ar vrea și ei să râdă și să facă tâmpenii de care să se amuze.

Cu două zile înainte fusesem la o piesă de teatru, la Nottara, „Autopsia unui fulg de nea”, care arată, printr-o relație dintre mamă și cele două fiice, una de 17 ani, cealaltă de 9, fragilitatea ființei umane. Superbă, perfect jucată, model tipic al unei familii influențate de tot ce este mai rău în societate. Printre altele, mama nu-i dădea deloc atenție fiicei de nouă ani, pentru că simțea că-i seamănă tot mai mult. A pus-o să-și cântărească mâncarea pentru a nu se îngrășa și să treacă pe regim… deși în casă nu era delor mâncare. Fetița i-a spus că, ea, o invizibilă, are o singură prietenă, care este grasă, și că sunt alte lucruri care contează. Mama ei, însă, avea propriile orizonturi care se limitau la aspectul fizic și treburile ei de lady. Una nebună, de altfel. Piesa vorbește despre egoismul și indiferența unei mame pentru fiica sa, până în punctul în care copilul ajunge să-și dorească finalul de poveste din „Rățușca cea urâtă”… cel spus de mama ei: fiind atât de urâtă și amărâtă, rățușca s-a dus la un lac și s-a înecat.

Am revăzut imaginea de mamă preocupată de propria persoană, de pretențiile ei, de job, de tot ce înseamnă „ea și atât” în magazinul de haine. Și e trist pur și simplu.

P.S.: Când s-a stins lumina în toată sala la Nottara, în liniștea aia a așteptării, s-a auzit vocea unui copilaș de câțiva anișori, care a spus: „Să aprindă lumina” :D.

Faceți cunoștință cu un om al străzii vorbăreț

Eram în tramvaiul 41. Era 07:30. Eu, în general, dorm pe mine de când mă trezesc, de la 6:15, până pe la 10:00. Sunt paralelă cu tot ce există în jur. Dorm cu ochii deschiși.

Însă, ieri dimineață aud: „Mă urc și mă urc și să mă lăsați în pace că mă urc cu tot cu geantă”.

Era un om al străzii, dintr-ăla care miroase urât prin tramvaie. Se urcă cu un geamantan, îl pune jos și se pune pe el. Vorbea în continuare ca o moară stricată. Niște boi, pe la vreo 50 de ani, care stăteau în ușă, deși nu era aglomerat, și care tocmai se certaseră cu o femeie de mitocani ce erau, urlă la omul străzii: „Bă, da’ mai taci, bă!”.

Omul străzii: Da’ de ce să tac? Unde scrie? Eu vorbesc cât vreau să vorbesc.

Mitocan: Ăăă. Uite scrie acolo pe ușă.

Omul străzii: Și ce dacă scrie? Eu vorbesc și vorbesc. Așa vreau eu, să vorbesc.

Mitocan: Bă pleacă, bă, că te dau jos. Ai împuțit tramvaiul.

Omul străzii: Dar de ce să mă dai tu jos? Mă dau și singur. Privește-mă! Ce-mi trebuie mie să mă dai tu jos. Puteai să spui cu frumosul să cobor.

Tramvaiul staționează două minute.

Omul străzii, de pe refugiu: „Ia zi, mă, acum mai pute? Nu mai miroase urât, nu?”.

Problemă gravă: Adolescentele și visul celebrității

Eram în tramvaiul 41. M-am abținut cu greu să nu le spun celor trei puștoaice de lângă mine că nu e minunat să apari în videoclipul lui Salam, că nu o să te cunoască lumea pe stradă, că nu le va ajuta cu nimic.

Context: Trei fete, în drum spre liceu. Aveau aproximativ 16 ani. Nu erau majore mai mult ca sigur.

Conversația între două, ce a fost mai important:

– Astăzi e miercuri. Ai filmări?

– Nu am astăzi. Aștept să mă sune.

– Eu abia aștept să văd șpagatul ăla al tău. Dar la ce piesă ai filmat?

– (… nu mai știu numele)

– O să te cunoască lumea pe stradă, prin tramvai, să vezi ce șmecheră o să fii. Continuă lectura

Pe tine te interesează? Pe bune?

Multă populație, puțini oameni… astăzi (n.r. vineri), în tramvaiul 41.

Context: În fiecare dimineață, tramvaiul 41 este plin de oameni care se duc la muncă. Mulți așteaptă chiar și trei tramvaie pentru a reuși să se urce. Frigul și înghesuiala sunt cuvintele de ordine. De multe ori, și cearta.

Dar ce s-a întâmplat astăzi mi-a arătat încă o dată cât de înapoiați suntem, ca popor. O tânără studentă trebuia să ajungă la examen. A încercat să se urce în tramvai. Un supranumit bărbat (deși, numindu-l pe acel bou nesimțit și nebun bărbat, transform cuvântul într-o jignire) stătea pe scară. Deși era aglomerat, el avea loc unde să urce astfel încât să-i permită fetei să se urce. Fără să spună nimic, o împinge pe fată, care ajunge sub șinele tramvaiului Continuă lectura

Greu de înțeles…

Sunt omul care nu a crezut niciodată în viitor. Viitorul mi s-a părut mereu atât de dificil, noi etape…

Îmi amintesc cum nu credeam c-o să iau Bac-ul sau cum nu credeam că voi intra la o facultate de stat :)). Am dat examen și, în aceeași zi, m-am înscris la o universitate privată și am plecat la mare. M-a sunat mama c-am intrat la buget. „Tu niciodată nu ai încredere, dar mereu reușești. Ți-am spus eu că o să fie bine”,  spune mereu mama. Continuă lectura

Am fost la piață :). O experiență de-o viață. Trebuie s-o aflați și voi

Eu am fost la piață… cam a treia oară în viață. Sunt genul de fată care nu e bună de măritat. Am dat foc la bucătărie (incendiu, pompieri, picanterii), toată mâncarea o fac crocantă și sărată. Adică o uit pe foc și pun multe condimente. Noroc cu  dry cooker (am uitat odată aripioare picante, gata preparate, în tigaie ceva peste 30 de minute și nu s-au ars, e un pont bun pentru incompetente ca mine). În fine, cam asta sunt, paralelă cu tot ce ține de bucătărie, piață, etc. Doar mănânc mult Continuă lectura

Fiecare om are povestea lui…

„Nu caracteriza un om după prima impresie. Fiecare OM are povestea lui.”… este un ingredient esențial al vieții. Fără el, prea puțini am fi și oameni frumoși. Fiecare persoană are o poveste minunată cu toate ingredientele ei. Un zâmbet poate ascunde tot atâtea dureri cât poate ascunde o lacrimă și o lacrimă poate ascunde fericirea dintr-un zâmbet. Clișeu, ar spune unii. Viața noastră, aș spune eu.

Continuă lectura

Să ne iubim măcar în zilele speciale. Crăciun fericit!

Zilele speciale din viața noastră, sărbătorile mult hulite de prea mulți, mai ales în era Facebook-ului, ar trebui, zic eu, să fie zilele, care, prin tradiția fericirii de zeci de ani, să ne trimită către suflete o luminiță de bunătate. Cum am mai scris eu odată pe acest blog, dacă suntem triști, amărâți, urâcioși sau știu eu mai cum în sens negativ, nu vom rezolva problemele de zi cu zi, viața noastră nu va fi mai frumoasă dacă ne revărsăm frustrarea peste tot în jurul nostru. Să fim mai fericiți… măcar o zi, măcar în zilele speciale, măcar în fiecare zi câte puțin. Să zâmbim, să conteze ce iubim, nu ce nu ne place, să conteze oamenii speciali, nu cei care ne supără, să conteze tot ce-i mai frumos în viața noastră, ochii și zâmbetul să ne lumineze viața, să sperăm… să tot ce e mai bun și mai frumos. Iubiți oamenii de lângă voi pentru că doar momentul în care îi aveți aproape de voi este sigur.

1471936_565953413494901_863243938_n

Continuă lectura

Un strop de iubire…

Mulți nu înțeleg cât de mult te poate ajuta un suflet care te iubește necondiționat. Într-un moment greu din viața mea, în care totul s-a prăbușit în jurul meu deși părea a fi un vis, să simt o iubire necondiționată și un dor nemărginit, niște ochi sinceri și pupabili e tot ce-mi mai dă putere și-mi arată că, în ciuda a tot ce se întâmplă, nu am uitat să iubesc și să mă bucur de un strop de iubire. Este o mare, mare iubire pe care o primesc de la scumpa mea Foxy… pentru mine este ca un copil. Are o personalitate adorabilă, este frumoasă, jucăușă, inteligentă, supărăcioasă, pretențioasă, încăpătânată și-mi face fiecare sfârșit de zi mai frumos doar când o văd cum se bucură și mă ceartă în același timp când ajung acasă. E mai mult decât scumpă atunci când înghite în sec așteptând un DentaStix și îl mănâncă din priviri, dar mai ales când se pune imediat în șezi, culcat și-mi dă și cuba, doar, doar să i-l dau mai repede. Apoi, pot să-i zic eu cuba până când obosesc. Se uită mândră într-o parte și nu mă mai bagă în seamă. Este adorabilă și foarte inteligentă. E raza mea de fericire într-o zi posomorâtă și, deși a avut sărăcuța multe probleme de sănătate, iubirea și veselia ei au fost mereu aceleași…

942952_456029101154000_1546921227_n

Filosofia unei miserupiste: „nu mă interesează”, „și ce dacă”, „simpatic/ă”, „urât”

Eu joc două piese mari. Una pe plan profesional, alta pe plan personal. În mod clar, am mult mai multe măști. În relația cu ceilalți fiecare dintre noi este un personaj.

Eu sunt egală. Niciodată nu m-am simțit nici mai sus, nici mai jos față de ceilalți. Am intrat ușor în medii înalte, am intrat, la fel de ușor, în așa-numitele „medii de jos”. Pot să vorbesc cu un avocat, un senator, un economist la fel de bine cum vorbesc cu un om al străzii, un consumator de droguri, o femeie de serviciu. În fața mea, toți sunt egali. Nu am un interes ascuns în absolut nimic din tot ce fac, nu mă interesează să ajung consumatoare de droguri, nici senatoare. Pot să fac orice în mediul profesional. Pot să vorbesc cu oricine. Nu am emoții, nu mă impresionează în sensul în care trebuie să mă pregătesc sufletește o zi pentru a pune o întrebare. Sunt un om simplu, care vrea niște răspunsuri, neimpresionat de funcții înalte și orice alte superficialități. Asta e profesional. Ca om, așa am fost mereu, încă din școala generală. Mereu am simțit că am în față o limită, un obstacol imposibil de trecut, pe care l-am depășit incredibil de ușor prin simplitatea existenței. Și am tot depășit limite. Știu că pot mai mult, știu că am multe obstacole în față, dar știu că le pot depăși pe toate.

Continuă lectura

Cum uităm să (ne) mai iubim

Ora 6:00, alarma zilnică, de luni până vineri. Mă trezesc la 06:45. La 07:05 trece maxi-taxi. Mereu întârzii la muncă, ajung în redacție la 08:15. La 16:00 ies, ajung la 17:00 la facultate. Sunt zile în care intru la 18:30. Ies cel mai devreme la 19:00 și cel mai târziu la 21:00. Ajung la prietenul meu la 20:00 sau 22:00. Timpul pentru noi a devenit atât de scurt, deodată. Din  zilele întregi începute cu o cafea pe terasă și terminate seara în parc sau la un film, timpul nostru s-a rezumat, dintr-o dată, la doar câteva ore. Sunt orele în care mă chinui cel mai mult să mai stau trează. Până pe la miezul nopții, când cel mai adesea mă pregătesc să mă duc spre casa mea… Și am încercat să mă împart și să las o fărâmă de energie pentru toate și cel mai mult pentru persoana unde-mi găseam de fiecare dată liniștea și fericirea. Nu am reușit și-mi doresc nespus de mult o zi de 48 de ore.

edit_183345

Continuă lectura

O insensibilă

Într-o lume a egalității, sensibilitatea unei femei este considerată o slăbiciune. Un profesor ne-a spus odată: ”Femeile nu trebuie să se lupte pentru a fi egale cu bărbații, pentru că sunt deasupra lor”. Ironic sau nu. Eu cred că puterea nu se măsoară în ce poți face fizic, puterea se măsoară, din perspectiva sensibilității, în posibilitatea unei persoane de a-și masca trăirile. Se mai spune că băieții nu plâng niciodată. Nu am văzut mulți plângând. Când mă emoționa ceva  foarte tare, povesteam ore în șir un lucru care se întâmplase în cinci minute. Și eram ca un copil de cinci ani pe care nu-l mai oprea nimeni. Povesteam unui ”perete”. Timpul m-a schimbat și emoțiile, sentimentele și trăirile le țin doar pentru mine și câteva persoane, care s-au străduit să ajungă acolo unde știau că se ajunge greu și de unde nu se pleacă niciodată. Continuă lectura

Ziua onomastică a Regelui Mihai I… m-a lăsat fără cuvinte- FOTO

Kiseleff-ul, în general, e pustiu. Astăzi, trotuarul care trece pe lângă Muzeul Țăranului Român a fost plin. De bătrâni, de copii, de adolescenți. Toți aveau același drum. A fost ziua onomastică a Regelui Mihai I și Ziua Porților deschise la Palatul Elisabeta. Niciodată nu am crezut că atât de mulți oameni, peste 2.500, pot fi strânși într-un singur loc de o persoană, din iubire, respect, credință. Cu toți au strigat: „La mulți ani, Majestate”. Deși de obicei sentimentele și emoțiile ajung destul de greu la mine, am simțit în jurul meu multă emoție. Am văzut lacrimi, zâmbete, așteptare, nerăbdare, mândrie. Jurnaliștii, presați de timp, își ștergeau lacrimile și aplaudau odată cu mulțimea. Erau oameni în scaune cu rotile, în baston, copii educați de părinții lor să iubească. Cu toții aveau în mână steaguri tricolore și strigau „Trăiască, Regele!”. În grădina palatului a avut loc un concert de muzică militară reprezentativă. “Treceți batalioane române Carpații” a umezit ochii unui bătrân de aproximativ 60 de ani. 

DSC_0504 Continuă lectura

O nouă luptă. Pentru Foxy

Toată viața mea a fost o luptă. Și am luptat în fiecare zi. Însă sunt momente în care simt că nu mai pot să lupt. Astăzi a fost unul.  Astăzi am fost extrem de neputincioasă în fața unei dureri. Nu am putut să o opresc, nu am putut să o îndepărtez. Lacrimile nu au folosit la nimic. Cățelușa mea și a prietenului meu, Foxy, a fost diagnosticată cu o posibilă displazie de șold când avea 6 luni. I-am dat tratament zi de zi, am fost la consultație o dată la 15 zile.  În fiecare pastilă stătea o fărâmă de speranță. Și au fost câte șase pe zi. Fiecare vizită la cabinet a fost cu speranța să ne spună: E bine. Acum are 8 luni și două săptămâni și astăzi a fost mai rău ca niciodată. Nu a putut să mai meargă. Își târa piciorul după ea și nu am putut face nimic mai mult decât am făcut până acum. La nouă luni urmează să-i facem o nouă radiografie. I-am mai făcut una la 7 luni și ceva, orientativă. Atunci am aflat că oasele ei nu s-au dezvoltat bine. Că nu au asimilat calciul. De când am luat-o, de la două luni, i-am dat 20 de zile calciu cu zece zile pauză. Dar nu l-a asimilat. Fiind de talie mare, asta a distrus-o. Oasele ei sunt subdezvoltate. Am schimbat calciul, am schimbat o dată și tratamentul. Nimic. Vrem doar să fie sănătoasă. 😥

Foxy- 6 luni

Foxy- 6 luni

Continuă lectura

Sentiment de fugă

O stare ciudată. Prea multă nepăsare mă apasă. E un sentiment de fugă. De țară, de oamenii ei și de politicieni.

De țară aș fugi. Într-una mai săracă, unde să fac bani din nimic, unde să trăiesc cu libertatea că de mine depinde dacă îmi duc traiul în glorie sau în mizerie.

Continuă lectura

Nu spune că ești părinte, supranumitule!

Dragi supranumiți părinți, procreerea este caracteristică vouă, cățeilor, pisicilor, vacilor, etc. A fi părinte nu înseamnă a naște și lăsa în voia sorții. Asta e doar biologic. La fel se întâmplă cu mamele surogat, doar că ele sunt plătite pentru asta. De ce credeți că nu procedează corect „părinții” care-și aruncă copiii la gunoi? Și voi îi aruncați în voia sorții! Nu sunteți cu nimic mai presus. Singura diferență este că nu faceți drumuri pe la Poliție, nu plătiți o amendă că v-ați omorât copilul. Norocoșilor!

Continuă lectura

„Bate-o, dar nu-i lăsa semne și n-o face urâtă”

Clericul egiptean Saad Arafat dă sfaturi despre cum trebuie disciplinată femeia. În urmă cu ceva timp am scris articolul Din tată-n iubit- timpul trece, bătaia rămâne și după ce am citit ce a spus Saad Arafat îmi dau seama, cu tristețe, că nu știu să spun cât de departe suntem de această gândire. Într-adevăr, nu avem Legea Sharia, însă în „dacă o bați, nu-i da în față, o striciDaca o bați, n-o înjura. O bați s-o disciplinezi, nu s-o faci de rușine” regăsesc urmele de sânge de pe picioarele fostelor mele colege, pe fața lor albă și mâinile curate și pe spatele plin de vânătăi… Și cât de departe suntem?

islamic_intolerance_400

Continuă lectura

Motive pentru care iubim mai mult câinii decât oamenii

Mulți suntem cei care spunem că nu știm de ce, dar parcă ni se face mai multă milă de un cățel amărât decât de un cerșetor. Afirmația este relativă. Depinde de situație. Consider că oamenii au început să facă diferența dintre cerșetorul care are cont în bancă și cel care nu are o pâine. Însă, câinii de pe stradă sunt rezultatul răutății oamenilor. Nu-și decid viața sau moartea. Sunt aruncați sau, în unele cazuri, pierduți. Prea puțini au șansa de a fi adoptați. Dacă e metiș, e maidanez. Dacă e de rasă, e pretențios, îi trebuie carnet de sănătate, o alimentație adecvată. Motive. În timpul unei discuții cu persoane, care, la fel ca și mine, tindem să protejăm și să ajutăm animalele, am ajuns la concluzia că nu doar eu iubesc mai mult un câine decât un om. Prin urmare, vă scriu concluziile la care am ajuns. 

Sursă foto: AnimalZoo

Sursă foto: AnimalZoo

Continuă lectura

Top 5 subiecte importante care nu interesează pe nimeni

După câteva luni de scris în mediul online m-am gândit să fac un top cu cinci subiecte, care nu interesează pe nimeni. Alături de fiecare subiect voi scrie și explicația- chiar dacă e mult mai lungă, voi scrie o parte din motive. Sunt probleme, care, din cauza dezinteresului general, se acutizează pe zi ce trece. Ordinea în care sunt scrise este întâmplătoare.

Slide1

Continuă lectura

„Unde se fac femeile frumoase? La parfumerie”. Aroganța ajutorului

De când aveam 13 ani am un obicei. Îmi îndrept părul. E precum cafeaua. Nu am nevoie neapărată de ea, dar nici fără ea nu pot. Ieri, mi s-a ars placa pe care o aveam de vreo patru ani. A fost minunat, mai ales că am părul ondulat și apucasem să-mi îndrept jumătate. În plus, trebuia să plec la facultate. L-am prins. Am plecat. Pe seară, m-am dus să analizez piața să-mi cumpăr o placă nouă. Ajung în Altex. Vine un domn chelios. Îmi arată cea mai bună placă. M-am abținut mult să-l întreb dacă își îndreaptă părul de obicei. L-am întrebat de ce placa respectivă e cea mai bună. Motivul: Avea flori pe ea și, astfel, era cea mai cumpărată. Merg și în minunata Cora, cu angajați extrem de amabili și de simpatici. Atât de mult încât dacă nu vrei să-ți strici ziua, îi eviți. Nu găseam raftul. Am căutat pe lângă rafturile de electronice și electrocasnice, așa cum sunt aranjate și în celelalte hipermarketuri. O întreb pe o doamnă amabilă, angajată Cora, care stătea spijinită pe o masă lângă raftul de electronice: Unde găsesc plăci de îndreptat părul?. Îmi răspunde: „Unde se fac femeile frumoase?”. Îmi venea să-i răspund „la salon”. I-am spus: „E o curiozitate, spuneți-mi dumneavoastră”. „La parfumerie”, îmi răspunde pe un ton de atotcunoscătoare. Normal, femeile nu sunt frumoase și ele se transformă într-un singur loc- la parfumerie, care pentru doamna respectivă însemna lângă săpun și dischete demachiante.  

1323081085trzyDC

Ce se-ntâmplă când fratele de 13 ani îți dă sfaturi despre un laptop

Fratele meu are doar 13 ani. A învățat să umble pe calculator de la 5. Atunci, era tipul de computer alb, vechi, cu tub și cu o unitate care hârjâia. Doar așa existau. Acum, și-a făcut singur calculator din piese. Spune că valoarea celor cumpărate ca atare ar fi la jumătate față de prețul cu care sunt vândute. L-am crezut. Totuși, nu am vrut un calculator, ci un laptop. Încrederea în el m-a determinat să-i cer să-mi caute unul și să-mi spună de ce e bun. Mi-a trimis un document pe Facebook. Cu link. Cu explicații pe care nu o să le înțeleg niciodată. Eu la 13 ani mă jucam cu păpușile. El știe deja ce facultate va urma și ce se va face „când va fi mare”. Vă las cu o scurtă descriere a laptopului ideal, realizată de un puști de 13 ani. 🙂

andrei

Continuă lectura

The BeLoved G.

Be the one you love

Fashion with no limits

Smile! You’re at the best fashion site ever

Ce-am mai descoperit azi

Muzici. Cărți. Oameni. Chestii. Oportunități.

My Blog

Smile! You’re at the best WordPress.com site ever

That Random Comic Blog

Life is a comic strip and we are the characters.

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

sperantaunuiartist.ro

Acest site isi propune sa promoveze cultura in pictura

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

Paiat(z)a

Un izvor de intelepciune

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

I'm feeling free RO

Ce nu văd alţii vedem noi

Alexbidam - Blogul fara nume

Un blog cu toate pentru toti

Doman Daniel Blog

A fine WordPress.com site

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: