Arhive pe categorii: Opinii

Cazul familiei Bodnariu, în opt puncte

Familia mixtă Bodnariu, formată din tată român și mamă norvegiancă, a rămas fără cei cinci copii minori, care au fost luați de sistemul de protecție a copilului din Norvegia, Barnevernet.

  1. Barnevernet este un serviciu externalizat, privat, căruia statul novegian îi acordă buget pentru fiecare caz.
  2. Barnevernet s-a născut în urma unui caz șocant din Norvegia. O fată și-a ucis tatăl, ajutată de iubitul său. Investigația a arătat că fata fusese, de mică, jucată la cărți de tatăl său, care, de fiecare dată când pierdea o dădea câștigătorului.
  3. În România, sunt cazuri și mai grave. Aruncăm cu piatra într-un sistem care protejează copiii prin măsuri care ni se par abuzive, fără a vedea marele gunoi din ochiul nostru: sistemul de protecție a copilului din România e bolnav de-a dreptul, nu funcționează. Copiii din centrele de plasament nu au șanse reale pentru viitor, mulți ajung pe străzi, ajung să fure, să cerșească, să se drogheze. Durează doi ani să adopți un copil. Bătaia nu este un motiv să iei copilul din familie, să decazi părinții din drepturi pentru că România e fidelă principiului „eu îl fac, eu îl omor”. Oamenii nu se bagă între alți oameni când văd un abuz verbal sau fizic pentru că „e treaba lor”, „e copilul lui”, „e ‘femeia’ lui”. Am văzut copii bătuți în hipermarket-uri de părinții lor pentru că plângeau că vor o ciocolată. Am văzut bărbați agresivi, tot în hipermarket-uri, care consideră că au dreptul să decidă ce au voie soțiile lor să-și cumpere, la ce au dreptul să aibă poftă, care se consideră stăpâni. Să fim serioși! Mulți români au o gândire anormală, un comportament agresiv. Și ce credeți? Cei care ar trebui să reglementeze situația, să facă ordine, să-și facă treaba sunt tot români.
  4. România și Norvegia sunt la extreme.
  5. În România, copilul aparține familiei. Părinții au drept asupra copilului. Când devine major, copilul nu mai depinde de familie. În Norvegia, părinții nu au drepturi asupra copilului lor. Vecinul de vizavi au aceleași drepturi ca și ei asupra copilului lor. Copilul lor este egal cu ei pentru statul norvegian. Norvegia pune în prim-plan bunăstarea copilului. Părinții nu au voie să-și abuzeze copilul, fizic sau verbal, nu au voie să-i impună cum să gândească, nu sunt o autoritate pentru copil. Este liber să-și aleagă propria cale în viață de mic.
  6. Copiii familiei Bodnariu au fost cetățeni norvegieni. Familia mixtă Bodnariu din Norvegia nu vrea să se întoarcă în România, ci doar ca România să-i ajute să-și recupereze copiii. Acei copii au devenit cetățeni români după izbucnirea scandalului. Vrei ca statul român să te ajute să-ți recuperezi copiii din Norvegia și să rămâi în Norvegia și să te bucuri de beneficiile de acolo?
  7. Atât timp cât locuiești într-o țară de zece ani, mama este norvegiancă, te bucuri de beneficiile unei țări bogate, poate cele mai mari și mai multe beneficii, nu ar trebui să fii și răspunzător în cazul în care se întâmplă ceva neplăcut? Să lupți singur sau să-ți asumi. Pentru că beneficiile de care te-ai bucurat tu nu au fost și ale mele.
  8. Sunt părinți români care și-au pierdut copiii în urmă cu patru ani în Norvegia și încă se luptă pentru ei. România de ce a reacționat abia acum. Mama nu are familie în Norvegia?

În concluzie, consider că acest caz este mult mai complicat și cu mult mai multe întrebări fără răspuns decât simpla lui prezentare ca un abuz. De ambele părți pot exista controverse și părere divergente. Cred că în România abuzul e mai mare când lăsăm copii să doarmă pe străzi sau să cerșească puși de părinți sau „tați” ai străzii. Și mai cred că mulți români sunt mult prea ușor influențabili.

Inspirați adânc și nu mai criticați Mega Mall

Am tot văzut în toate aceste zile, chiar înainte de a fi deschis, critici la adresa noului mall din București, Mega Mall Pantelimon. Că nu e gata, că e șantier, că nu sunt deschise magazinele, că nu a respectat deadline-ul, că a deschis la o lună după deadline și că e tot în construcții.

Haideți să mai gândim puțin și în termeni de business. Poate-n acel Mega Mall, un retailer uriaș, gata din urmă cu o lună, de când trebuia să fie deschis mall-ul, avea nevoie să nu mai stea în stand-buy, să i se prăfuiască rafturile degeaba, să plătească oameni degeaba și tot ce mai are de plătit. Nu știu să aproximez pierderile, dar e clar că sunt, dacă ții un hipermarket închis o lună, cu personal în el, cu facturi și fără clienți.

Construcția nu a fost făcută de austrieci, ci fondurile au venit de la ei. Construcția a fost făcută de oamenii noștri. Că nu sunt magazinele deschise nu e practic vina investitorului. Acele magazine, din punctul meu de vedere, atât timp cât au spațiul de vânzare terminat, construit, finisat, sunt responsabile pentru că au ușile închise. Și nu cred că le place nici lor. Plătesc chirie, angajați, etc. Retailerii responsabili au deschis și poate fi și un bun argument în trierea lor, pentru că e o dovadă că ai respect față de client să fii gata la deschidere. Și oricum sunt trei etaje de magazine deschise. Cred că maximum 20 sunt închise, nu 20 deschise cum am mai văzut.

E o situație în mod clar complicată și pentru cei care lucrează acolo, care au gestionat lucrările, echipa de comunicare care se confruntă doar cu critici, pentru că na, așa aruncăm noi piatra. Nici lor nu le este bine să fie încă în construcții, să piardă bani, să suporte presiuni.

Am tot văzut în presă și pe bloguri imagini cu mall-ul în construcții care erau făcute cu câteva zile înainte de a fi deschis și date ca și cum ar fi la deschidere sau imagini de la o intrare pe unde, deocamdată, nu se face accesul clienților și dată drept intrare. E urât.

Oricum, investitorul nu și-a ales locația bine, oricum multe magazine de acolo vor fi în pierdere sau nu-și vor atinge targetul pentru că puterea de cumpărare în zonă este redusă, pentru că în Mega Mall-ul deschis ieri mulți bătrâni care întrebau: „Unde e, mamă, Carrefour-ul?” doar ca să vadă cum sunt prețurile, dacă au promoții, dacă găsesc ceva mai ieftin decât  la Kaufland-ul de alături (Oare Carrefour atacă deschis Kaufland? Și Carrefour Vulcan, recent deschis, e tot lângă un Kaufland).

Oricum ar fi, gândiți-vă și din cealaltă perspectivă și încercați să nu mai criticați atât de aspru. Nu e ceva politic, care să vă afecteze direct, sunt niște oameni care au muncit, care au investit, sunt niște locuri de muncă acolo, care înainte nu erau. Nu e o luptă între Klaus Iohannis și Victor Ponta, în care acum susținătorii PSD-ului atacă Mega Mall pentru că „austriecii și germanii sunt tot aia”, că am citit-o și pe asta.

Cum ați promovat-o gratis pe Mihaela Rădulescu, mama scrisorilor deschise

Echipa de Public Relations a PRO TV-ului este extraordinar de bună și întotdeuana postul de televiziune a reușit să facă din persoane „trecute” în showbiz vedete extrem de actuale și „pe val”. Este și cazul Mihaelei Rădulescu, de care nu mai auzisem de ceva vreme.

Am auzit după prima emisiune „Românii au talent”, când Mihaela Rădulescu a fost criticată că s-a tăvălit în făină și că i-a spus unei puștoaice de 14 ani că este grasă. Un fel de Cheloo la X Factor. El parcă nu se tăvălea. Mihaela Rădulescu a pus întotdeuna, în întreaga sa carieră, accent pe sexualitatea ei, pe care a folosit-o ca un atu. Așa au folosit-o și PR-iștii. Mihaela Rădulescu joacă un rol la „Românii au talent”, unul în care se pune accent  pe sexualitatea divei și pe franchețea juratei. Pare prostie. M-am uitat la a doua emisiune doar pentru a vedea prestația Mihaelei Rădulescu. M-a iritat prin abundența momentelor jenante și penibile. Nu știu pentru câți bani o face, dar am citit un titlu că Dani Oțil e invidios. Cu toate acestea, am înțeles imediat că e un rol, unul ieftin, pe care (presupun) și l-a asumat. Și am schimbat canalul de televiziune.

Mi se par extrem de inocenți cei care consideră că ei au schimbat „Românii au talent”, l-au făcut mai curat. Emisiunile sunt filmate încă din vară și montate în mare parte.

Deci, vă rog, lăsați-mă cu scrisorile deschise și încetați s-o faceți pe Mihaela Rădulescu mai mult decât este. Comentând fiecare gest și fiecare afirmație a Mihaelei Rădulescu nu facem decât să-i creștem suma de pe contract, pe principiul „cu cât ești mai vedetă, cu atât ceri mai mult”. Asta nu s-a întâmplat înainte de „Românii au talent”, nu s-a întâmplat înainte de a semna contractul cu PRO TV ca Mihaela Rădulescu să aibă postări acide care să genereze discuții și totodată utilizatori activi care să-i viralizeze numele. Ăsta-i contractul. Și dacă e așa, voi, dragii mei, sunteți doar niște voluntari neplătiți, iar munca voastră nu este luată în considerare ca experiență.

Am văzut scrisori deschise către „Dragă Mihaela Rădulescu” mai multe decât i-au fost adresate lui Traian Băsescu în zece ani de mandat. Cred că ar trebui să vă gândiți că fiecare job presupune sacrificii, mai mult sau mai puțin expuse și că Mihaela Rădulescu este acum o imagine marca PRO TV, care scrie tocmai pentru ca numele său să genereze dezbateri în online. Klaus Iohannis a câștigat alegerile cu oameni din online, aceiași oameni pot fi influențați să fie transformați în audiență (nu că n-ar avea-o PRO TV-ul). Orientarea publicului către mediul online a atras multe campanii care au orientat internauții către ceea ce dorea cel care le lansa. Vot, televiziune, ieșiri în stradă. Nu vă mai lăsați influențați, atât vă spun, că-n orice pas pe care-l faceți în societate cineva vrea să vă facă să acționați în interesul său de serviciu, fără să vă dați seama, bineînțeles. E tehnică de publicitate, relații publice, jurnalism, politică, economie, etc. Și nu spun că e rea, e excelentă, problema sunt oamenii care trăiesc în „gașcă”, prea leneși pentru a gândi pentru ei, prea comozi pentru a-i lăsa pe alții s-o facă.

Condamnarea lui Dan Voiculescu scoate ura din neica-nimeni

Dormeam. Mă trezesc și văd că tocmai erau date, din minut în minut, condamnările în dosarul Telepatia. Despre dosar în sine nu mă pronunț. Fiecare are bubele lui. În acest caz, nu știu dacă buba este la judecători, procurori sau inculpați. Și-o știe fiecare. Eu, la fel ca voi toți, nu am cum să știu cu exactitate ce s-a întâmplat. Ne putem lăsa influențați, însă. Pe de-o parte, de ceea ce spun procurorii, pe de altă parte, de ceea ce spun inculpații.

Din condamnarea lui Dan Voiculescu nu am nici de câștigat, nici de pierdut. Mulți se află în aceeași situație. Sunt de-a dreptul uimită și șocată să văd cum unii jurnaliști jubilează pe Facebook. Ei ca ei. Dar și foști colegi de facultate, de liceu, oameni fără nicio treabă, interesați doar de rochițe sau celulita femeilor pe timp de vară (de parcă iarna dispare de la porcul de Crăciun). Unu’ scrie „10!”, altul scrie, pe Facebook, că nu se oprește din râs (ce poate fi mai penibil decât să scrii pe Facebook că nu te oprești din râs? râzi la tine acasă!), altul deschide șampania, una veche, bună. Și tot așa.

Toți oamenii ăștia n-au nimic de pierdut sau de câștigat, nu știu nimic din dosar (sunt  absolut convinsă), ci doar sunt fericiți. Învârtita titirezului vine dintr-o răutate inexplicabilă pentru mine. De ce ai ține să-ți arăți satisfacția, într-un mod penibil, în cele mai multe cazuri, pentru o condamnare a unui om de care habar n-ai?

De multe ori, m-am întrebat ce satisfacție au cei care se bucură, până la cea mai bună și mai veche șampanie de la magazinul din colț, de un rău care i se întâmplă altuia. Nu pot să înțeleg. E peste puterea mea de a înțelege că are trebui să-mi sară inima din piept de bucurie că X îi dă în cap lui Y.

P.S. Unii oameni mă întreabă ce treabă am eu să ajut mereu când pot un câine, un cerșetor, un copil. Mi-am luat și block pe Facebook pentru asta (ce durere!). Mă uit contrariată la acele persoane fără a le da vreo explicație pe care oricum nu o merită. Nu ar înțelege că atât timp cât pot să fac ceva pentru a fi mai bine în jurul meu, eu fac fără să stau pe gânduri. Mă bucură când un câine e fericit într-o familie sau că un copil are ce mânca astăzi, are cu ce se îmbrăca. Mă bucură fericirea, nu tristețea celor din jurul meu și mi-e imposibil să înțeleg inversul meu.

Specimene de București care ar trebui interzise

1. Șoferii de maxi-taxi. Îmi pare rău pentru excepții, dar domnii șoferi de la maxi-taxi sunt exemplul perfect al bădărănismului. Știți cum începe „Lie to me”. Imaginați-vă că actorul principal vorbește despre bădărani și în spatele lui, unde sunt videoproiectate imagini imense, apare exemplul: o poză cu șoferul de maxi-taxi. Profil, pe scurt: merge apăsat și crăcănat, descheiat la cămașă sau fără tricou pe el, drept, cu burta rotundă-n față și cu mâinile depărtate de corp, legănând din umeri în stânga și-n dreapta, alternativ, de parcă mușchii bine lucrați la sală s-au umflat prea mult de la suplimente. Toată imaginea mirobolantă este perfect completată de un caracter grețos, cumulat cu înjurături și lipsă de respect pentru călători. Totul este împachetat frumos într-un maxi-taxi, o căzătură de microbuz cu cel putin 600.000 de km la bordul demult defectat, care troncăne de parcă s-ar rupe la fiecare gropiță. Cireașa de pe tort: frâne bruște și întreceri între șoferii de maxi-taxi, care nu s-au prins că ar fi mai bine să vină mai des, decât trei odată, alergându-se.

P.S.: O femeie bătrână, la vreo 70 de ani, cu banii împachetați la șort, cu două sacoșe mari de rafie și un sac de flori i-a spus șoferului de maxi-taxi s-o aștepte să-i dea banii, după ce-și ia bagajele din spate. Venise cu de toate de prin grădină să le vândă la București. Șoferul a așteptat două minute. Femeia a venit să-i dea banii. I-a dat zece lei pentru un bilet de 2,5 lei. Șoferul i-a dat rest 5 lei și i-a închis ușa în față, înjurând. Cinci lei costa sacul de flori pentru care femeia muncise, și nu puțin. Ochii bătrânei îmi aminteau de amintirea dureroasă a unei mari actrițe al cărui tată fusese luat la muncă forțată. Îmi amintesc un pasaj din destăinuirile ei, care mi-a rămas întipărit în minte: „Când l-am revăzut, tatăl meu avea ochii albaștri de la cât plânsese, aproape 20 de ani. Când plecase, îi avea căprui”. Rari, dar evidenți, sunt ochii albaștri de plâns.

2. Pe locul al doilea în lista specimenelor stau unele femei, pe la vreo 50 de ani, din tramvai. Te-mping, aleargă, îți dau coate, doar, doar să apuce un scaun gol. Dacă nu l-au apucat, după repriza de 100 de metri garduri și pregătirea intensă pentru meciul decisiv de fotbal american, îți pun geanta-n cap, poate te simți să le dai locul. Fără excepție, mai ales dimineața, nu există tramvai fără o ceartă pe care să n-o provoace. Eu am dat de două ori peste aceeași babă.

Prima oară. Stăteam în picioare unde este spațiul gol din fața ușilor. Tramvaiul era uimitor de liber, majoritatea geamurilor deschise, era o dimineață răcoroasă, aveam poftă de o cafea. Geamurile de unde stăteam eu erau închise, ceea ce mi se pare normal, atât timp cât cei care stăm acolo suntem fix cu acele geamuri în ochi. Vine unu (al cărui profil vi-l descriu detaliat la trei), deranjat de geamul închis din fața mea și-l deschide. El apoi se așează la doi metri de geamul pe care tocmai îl deschisese. Mă gândeam cum ar fi fost să mă duc eu în fața fetelor de lângă mine să le deschid geamul în față și să plec în treaba mea. Am închis geamul. Mai trece o stație și femeia ce stătea pe scaun, în stânga mea, începe să urle: „Ne sufocăm aici, de ce închizi geamul? Ia și deschide-l”. Contrariată, mă uit la ea și o întreb: „Cinci stații până când să fie deschis geamul nu v-ați sufocat?”. A început baba să bolborosească de nu se mai oprea. Mi-am pus căștile și am dat drumul la muzică.

A doua oară, aceeași babă. Puțini oameni pe refugiu. Vine tramvaiul. Îi las pe toți să se urce și mă urc și eu, intenționând să mă așez pe un anumit scaun. O fată venea grăbită din față cu ochii țintiți pe acel scaun și am zis să mă pun pe scaunul de lângă mine. O babă mă împinge și începe să urle. „Bine că te-ai pus aici, încet te mai miști”. Trece pe lângă mine și se duce glonț spre scaunul pe care tocmai se așeza fata respectivă. Baba vine bolborosind și se pune pe scaunul din fața mea, uitându-se fix la mine. Ah, deci, eu eram aia, ținta babei. Iar îmi zice că mă mișc încet- după ce o lăsasem să urce!- și că i-am stat în drum, pe un ton răstit și răutăcios. Mă uit la ea amuzată, pentru că memoria vizuală și auditivă nu mă înșelau, și o întreb: „Doamnă, dar de ce alergați prin tramvai ca la curse. Unde vreți să ajungeți? La următoarea ajungem toți în același timp”. Iar mi-am pus căștile.

P.S. Asta nu-i nimic. Să auziți când se ceartă între ele. Am auzit sute de înjurături inimaginabile și unice.

3. Aici sunt bărbații pe la vreo 40 și ceva de ani, cu părul alb, îmbrăcați într-un costum ieftin, cu ochelari de soare, deja trampirați la ora 07:00, foarte plini de ei și nu mă refer la burta de-a noua, care se uită obsesiv la fundul puștoaicelor de 15 ani. Despre ei n-am ce spune decât că sunt cei mai nesimțiti, cei mai bădărani, cei mai scârboși și mai needucați bărbați din lume, ce merită puși într-un sac și aruncați de pe planetă, care nu merită o familie. Trebuie să evităm ca ei să fie model pentru un copil ce, peste 40 de ani, ar avea să devină la fel. Ar merita, cu dragă inimă, să-i încadrăm la „specii pe cale de dispariție” și să-i ducem într-o rezervație de tipul mini-București pentru boi și să trăiască acolo până când nu or mai exista.

4. Manelistele. V-am mai spus despre elevele corigente, care filmau într-un videoclip „wow” pentru un manelist șmecher și cărora le era teamă să nu li se vadă părțile intime în videoclip pentru că aveau fustițe prea scurte. Ei bine, se înmulțesc într-un ritm alarmant. În cazul în care nu le recunoașteți, verificați profilul:

Celulita este cuvântul magic, de bază pentru orice tânără manelistă, cu viitor de cântăreață, momentan dansatoare.

Bronzul negru, de sezon, asortat cu mai multe culori puternice în aceeași ținută, preferabil verde fosforescent cu roz și portocaliu.

Pantalonii foarte scurți, de blugi, albi, poate și roz. Evident, tăiați. Trebuie să se vadă și o parte din fundul plin de celulită, pentru că el este sexi așa cum l-a lăsat natura din shaorma.

Piesele de bază, pentru care nu există niciun  argument pentru a fi uitate: maioul cu decolteu și tăiat în spate, în diferite forme, de triunghi, cerc, pătrat (tipul cu franjuri orizontale) și pantofii sport cu plaformă ascunsă.

Bineînțeles, detaliile esențiale din profilul de bază al manelistei pot fi presărate cu idei live, adică de moment.

De ce nu a auzit nimeni ce a spus Traian Băsescu?

Văd că este răstălmăcită declarația lui Traian Băsescu în toate modurile posibile, mai puțin într-unul, cel mai simplu, evident și extrem de periculos pentru libertatea președintelui.

Domnul președinte Traian Băsescu spune că se dezice de scandalul juridic Bercea Mondial-Mircea Băsescu, că el crede justiția, nu pe frati-su. D-astea ieftine, de clanuri de vizavi de Rahova (penitenciarul!).

Apoi adaugă domnul onorabil președinte, susținător însetat al justiției, fără de care legile n-ar exista… -salutări domnului Bogdan Oprea, profesor excelent, purtător de cuvânt nu prea- că el știa că nenea Bercea și ai lui îl șantajau pe Mircică și l-a trimis pe Băsescu cel mic la poliție să denunțe șantajul.

Cum mă să te autodenunți, scuzați expresia, ca un fraier?!

Cu alte cuvinte, extrem de simple, Traian Băsescu spune că Mircea Băsescu i-a spus că e șantajat de domnii rromi care i-au dat bani să-l scoată pe Bercea din închisoare, că i se face rău, e claustrofob, și el conta pe sprijinul lui Traian, însă, cum l-au lăsat pe Mondialul să putrezească acolo de agresiv grăsan ce e, sare Izaura pe el să-i dea banii înapoi. Șantaj, spune Traian Băsescu, du-te la poliție. Exact asta a făcut Mircea Băsescu, frățiuer sau fraate, fraate, dar după un an. De ce nu i-a spus frumos domnul președinte Traian să le dea banii oamenilor înapoi? I-a spus să se ducă la instanță să-i reclame pentru șantaj și nenea Mircică a ajuns la răcoare pe mâna lui Traian (săracul, mi-e milă de el, spuse Izaura, cu niște ochii de cățel).

Ziarele și televiziunile portocalii nu dau faliment odată cu Băsescu. Nu, nu

Evenimentul Zilei, Realitatea, B1 TV, Academia Cațavencu, România Liberă nu dau faliment odată cu terminarea mandatului lui Traian Băsescu.

Oameni vin și pleacă, că doar e România plină de presă. Ei nu sunt concediați, nu sunt dați afară, nu le sunt scoase emisiunile din grilă, nu li se închide ușa-n nas și nu li se golește contul în bancă.

Ei doar… pleacă pentru că sunt jurnaliști consacrați, de enșpe mii de ani (nu lei!) la cutare ziar și calitatea și capacitatea lor desăvârșite și certe de jurnaliști extraordinari, cu un simț al știrii șocant de excelent și cu o verticalitate și coloană vertebrală incontestabile nu-și mai permit să fie la un ziar care nu le mai satisface, așa, din senin, dorințele și setea jurnalistică. Dreptate și adevăr până la capăt!

Și pentru că România ca o portocală  e plină jurnaliști uluitor de buni, nume consacrate, grele, ei toți au spus că trebuie ca presa să se schimbe după 10 ani grei, dar roditori. Să nu credeți vreo clipă că insolvența, salariile lipsă de trei-șase luni sau scăzute pentru studenții la jurnalism- învățăceii, mititeii, care nu au loc de grăsani îmbuibați de un deceniu- au vreo legătură cu decalajul politic al președintelui Traian Băsescu. Ce spuneți? Președintele e apolitic? Doar în Constituție, dragul de el. În realitatea electorală, 6% sunt „Alături de președintele nostru”.

După zece ani de portocaliu, e însă greu să spui că tu ai purtat roșu, dar era corai. Poate galben. Și poate acum… blugi și râsete de comuniști forțați pe bicicletă. Mai trăiți bine, dragii mei?

Să ne citim cu bine, încă cinci ani. Sau zece. Depinde de mandat.

Noi doi

Pe geam văd cum ploaia a început din nou. De la marginea Bucureștiului, priveliștea este o curte frumoasă, verde, care a rămas singură. Brazii ei înalți până la nori îi iubesc în fiecare dimineață. Nu iubesc cerul senin, ci ăsta „fotogenic”. Îmi place cerul frumos cu nori de munte.

Sunt lucruri atât de mărunte și pe care le iubesc în fiecare zi, asteptând… la noi doi sau grăbindu-mă pentru noi doi.

Astăzi am ascultat o melodie care sper să fie iubită așa cum o iubesc eu… Noi doi. Am reunoscut parfumul amestecat cu mirosul de cafea și țigară, părul negru din reclame, mâinile perfect, defectele perfecte și acel ceva…

Resemnarea unui tată

De ce tocmai tu ai pierdut la pariuri? Te-a scos un meci? Nasol. De ce tocmai tu n-ai o super mașină și apartament pe Magheru… cu buline roșii? De ce tocmai tu sau tocmai eu?

Suntem oameni plini de defecte și dorințe. Considerăm că merităm totul fără să dăm nimic în schimb. Momentele dificile nu sunt pentru noi. Nouă ne place doar să zburăm. Nu vrem piste de aterizare, însă aterizăm forțat. Au fost patru momente în viața mea în care am simțit că parcă le primesc pe toate cele rele deodată și mă întrebam ce mai urmează. Se îngrămădeau, mă înghesuiau, mă doborau… Erau ca un elefant ce voia să fie cărat pe umeri. Și când ridici greutăți devii mai puternic, nu? Important e asta: să le ridici. Însă, în acele momente mă simțeam dărâmată și nu sunt genul care să caut proptele. Nu mă pot sprijini decât pe mine. Au fost momente în care m-am ridicat spectaculos, când elefantul s-a transformat în fluture. Momente în care am prins aripi. Au fost și atât. Și le-am putut duce și au trecut…. dar astăzi m-a durut resemnarea unui tată.

Am văzut prima oară un copil rebel. Căuta al treilea scaun din față din tramvai. A greșit. Erau doar două. O colegă s-a ridicat. Copilul parcă avea căști pe urechi. S-a pus pe scaun în timp ce mușca dintr-o bucățică de nucă. Blonduț, parcă mai matur decât părea. Nu vorbea. S-a auzit o voce. „Mulțumim”, a spus un bărbat ce schița un zâmbet pentru că băiatul lui s-a descurcat. Părea mândru de el. S-a așezat pe un scaun lângă copilul lui. Îi tot dădea nucă. Vreo trei stații de tramvai, copilul, care acum stătea tucește, a mâncat nucă. Parcă nu vedea pe nimeni. Făcea ce voia. Se ridica de pe scaun, pleca, se punea înapoi, se uita pe geam, stătea cu picioarele sub el, apoi turcește, iar se ridica… și tot așa. La un moment dat, se pune cu capul pe mine. Nu mi-a spus nimic. Parcă nu mă vedea. Am zâmbit și l-am lăsat să stea. Toată lumea din tramvai se uita la el. Mă întrebam de ce tatăl lui nu-i spune nimic copilului când se tot plimba pe acolo, gen să aibă răbdare că mai au două stații sau ceva… Am înțeles când m-am uitat la el, după câteva stații în care toți oamenii din partea din față a tramvaiului se holbau… Era un om resemnat, poate un tată rușinat. Tot ce lipsea din acel peisaj era ca el să se ia de băiatul lui. Ar fi fost o dramă completă, zdrobitoare. Îi pierise zâmbetul de tată. Era frustrat, resemnat… parcă în sufletul lui era un război. Copilul ba se punea cu capul pe mine, ba se ridica. Îl vedea doar pe tatăl lui. Aveau o legătură specială. Se înțelegeau pur și simplu. Fără cuvinte, fiecare știa ce vrea celălalt. Cred că fiecare părinte ar trebui să-și iubească copilul și să fie mândru de el, așa cum e. Însă, prejudecățile din societate sunt o povară extrem de greu de cărat de un părinte, care trăiește cu ele toată viața. Mulți, în superficialitatea lor, nu înțeleg că nu-i ușor să ai un copil cu probleme de sănătate. Dimineața, când plec la muncă, la Moghioroș sunt mereu două mame: una cu un copil surdo-mut și cealaltă cu un copil cu un retard. Prima se ia mai mereu de puști. A doua stă mereu ca o statuie lângă copilul așezat pe bancă. Mi-e greu să văd părinți care-și consideră copiii o pedeapsă sau care renunță la fericirea alături de copiii lor din cauza presiunilor din societate.

Concluzia este a fiecăruia dintre voi.

Viața e cam masochistă

V-ați oprit măcar o singură dată în loc uitându-vă în jurul vostru să vedeți câți oameni apreciați, câți iubiți, câți aveți lângă voi, câți vă sunt străini lângă voi? Eu m-am oprit. De câteva ori. Am găsit oameni în brațele cărora mă pierd, oameni care au puterea să-mi strice o zi într-o clipă, oameni care mereu mă înveselesc, oameni la care țin deși îi văd rar, oameni care nu-mi plac și-i văd zilnic. Viața e cam masochistă. Cât de cam? Nu știu, dar cred că depinde de noi. Cât ne uită timpul în brațele persoanelor pe care le iubim, cum închidem uși persoanelor care ne-au stricat zile, cum ne întâlnim mai des cu oamenii care ne înveselesc sau măcar vorbim mai des, cum trecem oamenii care nu ne plac și-i vedem des în dosarul celor pe care nu-i vedem azi. E un fel de a refuza ce-ți dă viața. Multă populație, puțini oameni, dar oameni speciali care contează, care aduc fericire și zâmbet când alții se preocupă doar să le distrugă.

Am întâlnit oameni frumoși, care au un curs al vieții ce-i ia prin surprindere, extraordinar, și pe care îi admir foarte mult. Sunt cei care privesc către un viitor frumos și trăiesc azi, fără să judece, fără să calce oameni în picioare, fără să bârfească, fără nimic urât în viața lor. Oamenii care pun un geam opac între ei și urâțenie, oameni preocupați de ei și de cei pe care îi iubesc. Oameni superbi.

Am întâlnit și oameni urâți, oameni care au puterea să strice tot în jur: o zi, un vis. Ei n-au nimic de câștigat, doar satisfacție. ‘Timpul traduce fiecare gest urât în zece lacrimi cu poveri’ e o vorbă care mi-a fost spusă o dată când eram supărată pe astfel de oameni. O vorbă pe care am putut doar să o constat în viețile multora, care continuă să meargă haotic spre nicăieri. Pentru ei am Filosofia unei miserupiste: “nu mă interesează”, “și ce dacă”, “simpatic/ă”, “urât”.

 

Ponta, trend-setter. După moda selfie apare moda fă

Pentru că „Fă, Doina” a trecut rapid de uimire la amuzament în spațiul virtual și a fost intens share-uită de toată lumea bună că, na, nu orice premier i se adresează unei femei-ministru cu „fă”, cuvânt de alint de altfel, am ajuns la concluzia că premierul Victor Ponta este trend-setter.

Știți și voi- Samsung-selfie. Adică nu a fost de ajuns că de aproximativ doi ani vedeam ochi bulbucați în camera telefonului sau poze în băiță cu prosopul. Vine și Samsung ăsta, care, deși apreciez compania, transformă un kitsch în modă și selfie, selfie, selfie pe oriunde.

Acum, premierul vine și el cu o modă, una tradițională. Suntem români, ce barca lui, fă, Doina! Alint adică. De acum încolo cei care se iubesc în sute de prieteni pe facebook vor posta poze cu iubitele și vor scrie cu drag: „fă mea” sau „te iubesc, fă”. Poate, cine știe, viitoarele mămici vor lua în considerare alintul premierului și se vor gândi să-și numească fetițele „Fă”, nume ales plutind pe străzile satului la jumătate de metru deasupra pământului.

Prea mulți jurnaliști, prea puține șanse

Văd colegi cu visuri. Văd jurnaliști cu speranță. Văd disperare. De unii îmi pare atât de rău încât, dacă aș putea, le-aș lăsa locul meu. Au atât de multă nevoie de el… ca de apă. Zilnic, în redacție, sunt  trimise CV-uri. Unii sunt lăudăroși, alții speră. Am citit CV-ul unui jurnalist a cărui experiență s-a încheiat la 30 și ceva de ani, în 2012. De atunci, e freelancer, cum ne place să spunem. E șomer, în realitate. În CV-ul lui nu mai apare nimic. Dar speră la orice post, scrie frumos și-l trimite așa cum e. Și facultățile ne primesc în continuare, nu ne oferă mai nimic. În general, pierdere de timp. Și, cum am mai scris, suntem scoși pe bandă rulantă jurnaliști și trimiși într-o junglă unde nu avem loc. De acolo ies alții mult mai amărâți decât noi. Între timp, la multe publicații și televiziuni, salariile încetează să mai vină. Au încetat de câteva luni, deși știrile curg. Unora le sunt ceruți banii înapoi. Altora, le sunt date salarii infime. Multe publicații se închid. Pe lângă jurnaliști, sunt mulți alții din producție care rămân în stradă. Din păcate, nu pot decât să constat. Și am mai constatat ceva: sunt prea mulți tineri jurnaliști sau studenți la jurnalism care nu fac pasul de la entuziasmul Capitalei și al facultății la practică, pas pe care îl vor face prea târziu pentru a mai avea timp să aștepte ca o persoană dintr-o redacție să le dea o șansă.

Mult zgomot pentru nimic

E un du-te-vino, ia că-ți dau, dar stai și pleacă. Probabil n-ați înțeles nimic. Exact asta este: nimic de înțeles. E doar an electoral și banii- muuulți bani- se dau pentru anchete. Vizați nu mai sunt nici măcar liberalii, ci doar cei apropiați de aripa PSD.

Dragomir la brutărie. Câți au mai zâmbit în colțul gurii. Ce s-au mai umflat în pene domnii ancheatori cu un dosărel tocmai bun de pus pe rană. Dar ce să vezi? Judecătorii au spus pas. Fără probe concludente, Dumitru Dragomir nu poate fi arestat preventiv. Acum au reușit doar să-l transforme într-o victimă, care să se bucure, pe ici, pe colo, de o susținere mediatică. După o zi, povestea se repetă. Regele Constanței, Radu Mazăre, reținut pentru 24 de ore. Trece o zi, iese și el la fel ca Dragomir. Ăsta și mai mare victimă.

Adăugăm și europarlamentarele. De la BEC la TB, de la TB la CAB. Mircea Diaconu a fost un caz extrem de nedrept. În comunicatul de presă inițial, când Diaconu încă era în PNL, ANI i-a spus că nu poate candida în baza legii menționate atunci de ei. Au selectat, însă, din lege, doar ce le-a convenit, că nu poate candida pentru aceeași funcție. Iau legea, o caut și alineatul era mult mai consistent. Nu mai putea fi numit într-o funcție, nu mai putea ocupa trei ani aceeași funcție, însă, cu excepția funcțiilor eligibile. Cred că oamenii ăștia plătiți din banii statului doar au citit un comunicat și au spus „da, așa este”. Astfel, Diaconu a ajuns să se lupte singur pentru un drept care, pe drept cuvânt, era al lui. Am sunat la ANI și au spus că ei așa au interpretat legea, că Diaconu nu mai poate candida pentru aceeași funcție, adică una în care să fie ales. Adică eu sunt secretară. ANI nu mai vrea să fiu secretară. Mă duc să mă fac casieriță, dar n-am voie pentru că este o aceeași funcție, explicația fiind că metoda de selecție este interviul. Te crucești. Cum spuneam, mult zgomot pentru nimic… dau pentru ce?

Roxana, fii bărbată! Tu, bărbatule, ești femeie?

Trăim într-o lume competitivă, care nu iartă. Vrem ca ceilalți să fie corecți cu noi, însă nici noi nu suntem corecți. Adesea, ipocriți. Eu mă lupt cu toată lumea, dacă e nevoie. Nu văd un orizont pentru mine. Însă mă lupt al naibii de corect. D-asta cred că și văd jocurile mișelești din jurul meu. Penibil, de multe ori. Fiecare se zbate în propria răutate. Unii se îneacă. Cei care le fac nu-și dau seama că eu nu mă lupt în lumea lor, pentru că am depășit acel stadiu și nu mai am interes pentru el, pentru ei. În lumea lor, eu mă lupt cu mine, cu sinceritatea și franchețea mea… pe care nu le merită. Într-o lume gri, mi-am creat o lume roz, în care sinceritatea mea este acordată persoanelor pe care le admir. Lor le spun sincer asta. Celor negativiști, răi și parșivi, cu o educație prefăcută, le doresc mai multă minte și mă gândesc la viața lor. Sper să fie frumoasă, deși nu cred.

Și la un alt nivel ridicat sunt destule răutăți. Eu, cel mai mare critic al meu, îmi spuneam adesea: „Roxana, fii bărbată!”… adică puternică. Îmi fac mea culpa și urăsc s-o fac. Acum, mă uit la bărbații ăia sigură pe mine și mă gândesc cum ar arăta în… fustă, făcând balet. Eu pot purta și fustă și pantaloni, pot fi și cea mai bună și cea mai rea, pot să zâmbesc cu dragoste și să mă uit cu răutate, eu pot să fac și să fiu ce vreau. Esența este bună cu persoanele care merită și aparența a naibii de rea.

Eu pot fi femeie și mă pot lupta ca un bărbat, dar tu, bărbatule, te poți lupta ca un bărbat și să fii femeie?

Marketingul dresează presa. Povestea câinelui de companie

Suntem competitivi, vrem să fim cei mai buni, să fim primii, să, să, să. Vrem și atât! În practică, promovăm ceea ce numesc „prost full time”. Mă uit în jurul meu și nu știu dacă ceea se întâmplă este din cauză că am crescut, m-am maturizat și pricep mai multe sau lumea asta s-a tâmpit de tot și continuă să se tâmpească al naibii de mult. Sunt oameni fără o minimă educație, incapabili să articuleze două vorbe frumoase și elegante. Despre cultură… tac. Atâția spun nimic cu accent de intelectual de tot râsul.

Umblă vorbe prin târgul Facebook că „sunt persoane care au bani și persoane care sunt bogate” sau „un părinte ar trebui să-și învețe copilul despre valoare, nu despre preț”. Eu aș scrie citatele astea două pe fruntea fiecărui om. Poate se sinchisește vreunul să citească. Să… înțeleagă. Măcar puțin. Însă, mintea stă în suflet, unde ar trebui să stea ceea ce unii mai numim sentimente. Și sufletu-i gol și gri, și bate vântul.

Cred cu tărie că ceea ce suntem ca oameni se reflectă în ceea ce scriem ca jurnaliști. O văd. O observ și sunt scârbită- cu părere de rău- să văd cum presa noastră nu e câine de pază, este câine de companie, unul fără personalitate, dresat excelent (aș lua premiul mondial dacă mi-aș putea dresa și eu cățelul la fel). Cu toții facem greșeli la început. Am făcut și eu ca o naivă credulă. Mi-am luat palme și mi-am învățat lecția. De greșit, o să mai greșesc, dar știu că am evoluat în puținul timp. Acum îmi dau singură palme. Am fost atât de naivă încât să cred că evoluție înseamnă trecerea ce la o pseudo-presă, adică marketing, la presa de calitate. M-am înșelat! Dar am și eu o întrebare pentru pseudo-jurnaliști: „De ce nu vă angajați în marketing pentru a vă exervita profesia onorabil?”. Ce credeți? Îmi iau onoarea de răspunde chiar eu, pe minunatul meu blog: sunteți incapabili :D.

Război

Copii uciși pe trecerea de pietoni de oameni lipsiți de remușcări, căței aruncați în stații de RATB care ajung, mai devreme sau mai târziu, la groapa comună, interese imense pe scena politică, proteste sângeroase la Kiev. Concluzia: Trăim superficial într-o lume nesigură, mânată de interes, răutate.

Oamenii lipsiți de educație din jurul meu sunt mult prea mulți. Cum îmi petrec o oră pe zi în tramvai, n-am cum să nu-i văd. Le lipsește educația de bază și sunt mânați de o răutate inexplicabilă. Se bat pentru un scaun în tramvai, pentru o tigaie redusă cu doi lei, pentru o pâine cu 20 de bani mai ieftină… pentru toate prostiile. Asta-mi arată, încă o dată, cât de săraci suntem. Amintesc și condițiile jalnice de transport în comun. Peisajele nu sunt nici ele frumoase. Oamenii străzii, vânzătorii ambulanți de ghiocei, pixuri și șervețele, cerșetorii, cu toții fac parte din peisajul Capitalei dragi. Nu avem bani, dar avem mall-uri, supermarket-uri la orice pas. Avem salarii de tot râsul, multe speranțe și puține șanse. Terenurile sunt lăsate de izbeliște, parcurile sunt retrocedate, coșurile de gunoi sunt furate, gunoaiele sunt noile flori… Cât despre adevăratele flori, la Piața Presei sunt schimbate de două ori pe săptămână din martie până în decembrie. Restul Bucureștiului, neimportant, este lăsat ca o mobilă veche și prăfuită. Politicienii se laudă, e an electoral. Unu-mi spune să nu mă plâng că sunt condiții decente… dar el nu a mers niciodată pe unde merg eu. Mi-e scârbă de mulți politicieni. Nu le este rușine. Mă întreb, de multe ori, ce-i în mintea omului de trimite o scrisoare către un politician, către o instituție sau către președinte… Mă doare să cred că omul ăla chiar are speranțe de la niște… nimeni. Mi-e greu să cred că cineva a citit măcar o scrisoare. Singurele hârtii la care se uită sunt cele câteva, săracii, mii de euro. Astăzi am văzut cazul unui băiat de 19 ani, a cărui soartă i-a fost decisă de o săritură în mare la Mamaia. A rămas paralizat de la gât în jos. Dacă politicienii noștri dragi ar renunța fiecare lunar la 10% din salariul lor prețios, în fiecare lună câte un caz social de acest gen ar putea fi rezolvat, o șansă la viață ar fi dată fiecărui copil… E anormal ce scriu. Cine a mai văzut așa ceva? Oricum, ce-i drept, gândesc mult prea departe pentru una care ar trebui să stea la cratiță și să spele rufe. Aaa, da, și iubitoare de câini, așa cum îmi spun niște no name-uri, care folosesc nickname-uri pentru a mi se adresa. Oricum, nu aveam multe așteptări de la țara care și-a ucis oamenii. De ce nu și-ar ucide și câinii? Au fost omorâți, oficial, în  București, 187 de câini în două zile. Au spus că mai au o mie de ucis și apoi strâng câte trei mii. Rămân la morți. La un  pas de noi, în Ucraina, au fost omorâți, în trei zile, peste 100 de oameni și alți peste 700 au fost răniți. Mă uitam la filmări și ziceai că esți în Counter Strike. Trăgeau unii în alții și atât. Unii purtau banderolă galbenă. Ceilalți, nu. E doar război, femeie! Știu. Război pe putere între politicieni și țări. Între politicieni este și la noi. Sunt cea mai dezamăgită persoană de oamenii noștri politici. Cred că 75% dintre ei nu-și merită funcțiile nici pe departe. Ce s-a întâmplat în ultimele zile la noi în România arată că nu-i interesează decât funcțiile lor, buzunarul lor, cine câștigă, cine iese șifonat, imaginea în fața electoratului prost.

Și, pe deasupra, în toată nebunia asta, chiar trebuie să am de-a face cu fraieri? Bine că are Facebook-ul filtru.

De ce nu avem celulă de criză pentru fiecare copil dispărut?

A dispărut o fetiță din Capitală. Iulia Cristina Ionescu a spus de la 12 ani că vrea să se călugărească. Deși acum avea 15 ani, părinții încă o duceau la școală. Tatăl fetei dă vina pe telefonul pe care i l-a cumpărat- din cauza lui nu a mai putut să o țină sub control, spune el. Fata este dată în urmărire națională, la nivelul Poliției Capitalei a fost declanșată celula de criză, un centru național împrăștie afișe cu ea.

images-1

Nu am o statistică a copiilor dispăruți, dar în mod sigur Iulia nu este singura copilă dispărută. Sunt mulți cei care și-au pierdut copiii, părinții, bunicii. Am văzut afișe prin tramvai, prin stații de autobuz… Cu toate acestea doar copila aceasta este atât de căutată. Nu spun să n-o caute disperați, spun doar Continuă lectura

Breasla jurnalistică nu există

În manualele de jurnalism scrie mândru că o persoană, indiferent dacă are studii sau nu de jurnalism, pentru de deveni jurnalist/ă trebuie să treacă și prin pasul acceptării din partea breslei.

Un studențel fraier

Această „breaslă” nu există! În jurnalism nu există o legătură între jurnaliști. Toți „se mănâncă” pe la spate, adică de fund. În realitate, acceptarea din partea breslei nu înseamnă că intri într-un grup mare, frumos și unit, ci- pentru cei care poate au terminat o facultate, un master și au mai multe studii decât ăia care deja lucrează din anul I și nu au terminat facultatea (am întâlnit la televiziune cu prestigiu și jurnaliști consacrați)- înseamnă că ai făcut trecere dintre studențelul fraier către invizibilitate. Adică nu se mai ia nimeni de tine.

Eu, Găina! Continuă lectura

Facultatea de Jurnalism scoate frustrați pe bandă rulantă

Scriu cu părere de rău această postare, însă nu este prima oară când simt nevoia să o fac. Vina este atât a sistemului, cât și a studenților. Problema poate fi foarte simplu calculată. Rezultatul este dramatic. Doar la Facultatea de Jurnalism și Știintele Comunicării (FJSC) din cadrul Universității din București intră anual 300 de studenți. Un plus este că sunt bine aleși, printr-un examen de admitere. Însă să iasă anual 300 de jurnaliști doar dintr-o instituție de învățământ este mult prea mult. Și aici îi iau în calcul doar pe cei de la licență. Dintre cei 300, care devin anual specialiști în științe ale comunicării pe hârtie (sunt la Relații Publice, Jurnalism și Publicitate), maximum 20 reușesc să se angajeze. Mulți nu reușesc nici măcar în alte domenii să se ducă. Aici apare o fractură. Continuă lectura

“Îi datorăm viața… cei care am scăpat”. De ce avem mai multe biserici decât spitale

Prostie, exagerare, nebunie? Așa este caracterizată presa care a tratat și a întors subiectul accidentului aviatic din Munții Apuseni pe toate părțile. Ironic. Învățăm din manualele de jurnalism despre accidentul de la Balotești și criticăm accidentul pe care ar trebui să-l tratăm jurnalistic și să ne punem niște întrebări sau măcar să ne arătăm indignarea că în caz de calamitate vom ajunge mai repede la biserică decât la spital. Continuă lectura

România vs. Republica Moldova. Conflict politic, mediatic și… ???

„Basarabia e România!”, domnește gradios și șters de vreme acest slogan pe multe dintre gardurile prafuite ale Capitalei. Cine o spune și cine o vrea? Continuă lectura

Niște adevăruri

Să vă spun câteva adevăruri esențiale:

1. Știu că adevărul e o tâmpenie inexistentă în lumea aglomerată a Bucureștiului, plină de minciună și oameni falși, oameni care sunt sigură că ar fi foarte frumoși dacă ar fi… ei, însă credeți-mă că banalul adevăr spus cu sinceritate și fără teamă de judecățile sociale este cel mai simpatic mod prin care transmiteți ceea ce sunteți. Continuă lectura

Lipsind…

Când suntem copii nu conștientizăm și nu ne doare. Creștem și realizăm că lipsa unei persoane și-a pus amprenta pe viața noastră și ne-am fi dorit să fie lângă noi… la prima năzbâtie, în prima zi de școală, să ne țină în brațe, să ne protejeze, să se bucure cu noi, de succesele pe care le-am avut, să ne ia în brațe când plângem…. sau să nu ne lase să plângem niciodată. Continuă lectura

Să le spunem oamenilor ce vor să audă… doar la X Factor

Rețeta succesului: scopul scuză mijloacele, le spunem oamenilor ce vor să audă, călcăm tot în picioare și pe oricine, râdem de toți…

Am tot întâlnit comportamente d-astea. Mă întreb: oare persoanele astea atât de false și de neputincioase nu văd că ceilalți oameni văd? Și când observ reacția altora la aceste pupincurisme mă întreb: Oamenii nu văd sau se bucură să fie mințiți în față doar din dorința de a fi apreciați… mincinos?

Îl văd pe Mataev, dragul de el, iubit de atâtea admiratoare și cum iubește el România, cum aici se simte acasă, cum face un comentariu de tot rahatul când îi spune Cheloo că nu prea a simțit melodia lui Smiley, „Acasă”. Un comentariu pertinent… a făcut Cheloo.

Ascult X Factor pe fundal. L-am ascultat pe Mataev cum a încercat să transmită o falsă căldură de om amărât. Răspunsul lui pentru Cheloo, vizibil iritat băiatul (vizibil prin gesturi că nu-și permite antipatii) și surprins de comentariu, a fost că el a simțit, dar poate nu a simțit îndeajuns pentru că și aici se simte acasă. Ei da!? Fir-ar. Problema e că a devenit și aici „vedetă”, „star”, „are fani”, după ce a câștigat concursuri prin Republică și a devenit star.

Dar cine-s eu să zic de Mataev. Am văzut X Factor de două sau trei ori, dar l-am văzut pe Mataev de o mie… pe Facebook. Idolul puștoaicelor.

În fine, la început nu-mi plăcea de Ristei. Nu mi-a plăcut de pe vremea când cânta despre Dana lui, apoi nu mi-a plăcut că o persoană cunoscută a ajuns la un concurs de talente necunoscute…  Mă da’ Mataev ăsta l-a întrecut.

Și dacă interesează pe cineva, chiar îmi place cum a cântat Mădălina. Bravo ei! A dat dovadă de o simplitate extraordinară și de o voce mai mare decât toți ceilalți concurenți de la X Factor.

Cine are nevoie de prinți?

Pe mine nu o să mă înțeleagă nimeni niciodată. Doar persoanele care mă cunosc foarte, foarte bine. Le pup :*. Eu sunt tristă câteodată… de multe ori în ultima vreme, în ultima lună. Atunci când sunt tristă, scriu pe blog sau share-uiesc vreo melodie pe care o dau într-una pe repeat. În realitate, doar una mă reprezintă în aceste momente.

În fine, ideea cu prinții… e simplă. Știu că sună ciudat din partea unei persoane care are niște așteptări… uriașe, ar spune unele persoane. Nici chiar așa, mi-au fost îndeplinite o dată-n viață. Continuă lectura

Falsitatea, calitatea celor mulți

Da, Moș Crăciun există! Afirmația este falsă, dar cât de falsă în comparație cu persoanele de care ne lovim adesea?

Astăzi, fratele meu de 13 ani mi-a spus serios: „Când o să mă fac mare, o să plec din țara asta!”. Și-l cred că o să plece. Sunt chiar sigură. Pe lângă limitarea posibilităților din țara noastră mult iubită, oamenii sunt de rahat. Și-o spun cu toată asumarea. Sunt atât de multe persoane… nu prost crescute, că dacă voiau se Continuă lectura

Rămăsesem datoare. Când fetele sunt nașpa…

În urmă cu ceva timp am scris când băieții sunt nașpa. Am spus atunci că voi scrie și un articol despre fete. Mi-am dat seama că discriminez băieții, pentru că de fiecare dată când am vrut să mă apuc de scris pentru acest subiect, mă gândeam că fiecare are dreptul și libertatea să se comporte și să arate cum vrea, că d-aia e femeie! :))

În această seară, o tânără mergea la braț cu alesul ei. Cu un dres negru subțire, cu o un fel de geacă-cojoc, care -i acoperea cu greu fundul, cu niște încălțări care-i acopereau gleznele… se mulau pe gleznele ei și o făceau să pară mai pitică și mai grasă… Și m-am hotărât!

keep-calm-cause-nobody-s-perfect

Fiecare are dreptul de a fi cum îi place, dar nu are dreptul să fie ignorant.

Deci, fetelor:

Continuă lectura

Da, da, ninge! Și ce dacă? Mie-mi place

Mereu când se întâmplă ceva în viață, care ar putea fi evitat sau ar putea foarte bine să nu existe spun: „Și ce dacă?”.

Da, acum ninge-n Capitală. Al naibii de rău. Ador fulgii mari, mari de zăpadă, Crăciunul, să fac om de zăpadă, să bat persoanele dragi cu bulgări, peisajele frumoase de iarnă, cadourile de sub brad, cum ne ferim cu toții cu același scop, să fim o dată pe an „Moș Crăciun”.

tumblr_mezlgkZvaC1rc2doxo1_500_large

Continuă lectura

Femeile paria

Femeile paria sau cum am ajuns să fim văzute ca niște paria de alte fete…

Foarte simplu. Unele persoane ne văd pe noi, fetele ieșite din relații lungi, ca pe niște paria. Trăiesc cu impresia că noi vrem să le „furăm” iubiții pentru că suntem singure. Așa ajung să nu se mai vadă cu noi nici măcar la un suc. Ieri vorbeam cu câteva prietene, aproape toate ieșite din relații de lungă durată de cel puțin patru ani și toate fără iubit. Una dintre ele ne spune că a ajuns să se simtă o paria pe lângă fetele cu iubit.

Continuă lectura

Dragi băieți, chiar sunteți nașpa! Am primit confirmări :)

Ieri (n.r. marți), am scris un articol despre de ce cred eu că unii băieți sunt nașpa. Lipsa mea de imparțialitate i-a înfuriat pe unii care au spus că sunt inteligenți și romantici. Alții, care mai mult ca sigur s-au regăsit în ceea ce am scris, erau interesați despre viața mea sexuală. Frustrații! Mi-a plăcut că au fost băieți care au apreciat ceea ce am scris. Da, există și băieți feminiști și care nu s-au regăsit în ceea ce am scris, nu doar mitocani ”inteligenți”, ”culți” și foarte siguri pe ei! Ăăă… și modești. Astăzi, vorbind cu o prietenă (da, știu, cine se aseamănă se adună) îmi spune despre cum postarea mea i-a amintit despre clubul plini de băieți nașpa și nesimțiți.

38197

Continuă lectura

Dragi băieți, sunteți nașpa!

Da, chiar sunteți! Să vă explic de ce.

images-1

Continuă lectura

Propun să fie „eutanasiate” toate fântânile arteziene

Propun ca domnii parlamentari să discute, marți, în plen, pe lângă „eutanasia” câinilor maidanezi și „eutanasia” fântânilor arteziene. O fetiță de doi ani a murit înecată într-o fântână arteziană dintr-un parc din Capitală. Cine s-a scandalizat? Nimeni. Bunicii, care o avea în grijă, i s-a făcut rău și a luat-o salvarea. Fântâna arteziană a fost oprită. Oricând, oriunde, în orice altă fântână arteziană se poate îneca un copil nevinovat. Deci, dragi parlamentari, vă propun să votați și eutanasia fântânilor. Și domnului Oprescu îi doresc un dublu referendum. Bani în minus la bugetul de buzunar.

Continuă lectura

Nu plânge, părinte! Fii torționar, doar ți-a murit copilul sfâșiat de câini

Poveste adevărată din România. Doi copii se plimbau liniștiți cu bunica prin Parcul Tei. Copiii dispar, bunica îi așteaptă. Vreo 45 de minute, spune femeia. Unul se întoarce, ajunge singur acasă, îl aduce poliția- trei variante spuse de aceeași persoană, bunica. Confuz. Unul este găsit pe o proprietate privată mort. Avea doar patru ani. Tatăl spune la televizor: „Asta e, mă bucur că mai am unul”, „S-a întâmplat”. Fără nicio lacrimă, fără nimic. O răceală care provoacă indignare. După câteva apariții „mondene”, spune: „Pentru toți cei care spun că nu sufăr” și continuă cu alte tâmpenii. Fără nicio lacrimă, fără urmă de suferință pentru copilul de patru ani, care tocmai îi murise. Era doar indignat pe cei care nu-i văd suferința lui. Mama „este atât de îndurerată încât are puterea să citeze din Constituție pe Facebook”. Așa spunea o doamnă de la Antena 3. O alta de aceeași televiziune îl întreabă pe un reprezentant al federației pentru protecția animalelor: „Da’ de unde știți că era teren privat? Era maidan?”. Serios? Și de ce era gard? Și de ce a fost amendat proprietarul terenului privat? Dar tu de unde știi că era maidan? A fost amendată Adminsitrația locală, Primăria, Onțanu?

Continuă lectura

Penibil

Pe Facebook, la Tv, toți suferă pentru un copil de 4 ani, care a fost sfârșiat de mai mulți câini. E o tragedie. Vina nu este nici a câinilor, nici a copilului. Un copil gingaș, pe care îl jelește o țară întreagă profund și ipocrit. Pe cine interesează de acel copil, cine l-a cunoscut, cine a plâns pentru el? Să fim serioși, ipocriți la drumul mare!

Bunicul copilului, de altfel singurul cât de cât afectat, a spus că nepotul lui nu a avut nicio vină, dar nu aruncă vina nici asupra animalelor, ci asupra oamenilor care nu s-au ocupat să le facă un adăpost, pentru că „animalele nu sunt vinovate”. Tatăl, lejer de altfel, a spus că s-a întâmplat, asta e.

Continuă lectura

Iubesc litoralul românesc. Unde alții văd defecte, eu văd perfecțiune

De la vârsta de 8 luni merg la mare în România. Eram o creață grăsană, care râdea. Aveam câțiva dințișori. Iubesc marea! Este ca o parte din mine. O iubesc cu oamenii de pe plajă, cu plaja aglomerată, cu răsăritul pe care-l văd cu ochii întredeschiși. Iubesc plaja dimineții pustii din Costinești și plaja serii pustii din Eforie Nord.1186038_10200405782207465_1387655976_n

Continuă lectura

Mintea, la loc de cinste

Mulți își pun mintea la loc de cinste. Dar unde-i locul? Dar cinstea? Nici ei nu știu, dar știu că vor să o pună la păstrare. Și o păstrează o viață întreagă, dând impresia că… nu gândesc niciodată. E bine că nu o decongelează de mai multe ori ca să se strice.

Continuă lectura

Iubirea nu cumpără pamperși, iresponsabililor!

E asemănător principiului „iubirea nu ține de foame”, dar mult mai rău. Când sunt doi  e diferit. Oricine se descurcă în doi. Bine, aproape.

Continuă lectura

Cine n-a copiat la Bac s-arunce primul piatra

Suntem serioși? S-a creat un întreg tam-tam pentru șpaga dată pentru Bacalaureatul de la „Dimitrie Bolintineanu” din Capitală. Ca să vezi, se dă șpagă la Bac. Și ca să vezi încă ceva, nu e singurul liceu în care se dau bani pentru Bac și nu se dă de anul acesta… la pont au mers domnii de SRI. Pe cine ai deranjat doamnă Vărzaru? Îmi răspunzi când ieși. Sigur, pe Cruduța și pe sor-sa nu le-a deranjat când au dat Bacu’ fată… tot la Bolintineanu acum 3-4 ani. 

elevi-bolintineanu

Continuă lectura

O Românie tot mai nebună și mai săracă

Nu știu dacă statisticile o arată. Nici nu mă interesează niște cifre. Mă interesează ce văd, cu tristețe, în fiecare zi. Nu există drum în care să nu dau de un om nebun, care vorbește singur, râde singur sau are gesturi care se încadrează într-o deficiență psihică. Și este trist.Într-un timp, pe la începutul lui martie, aveam impresia că pe linia lui 331 este un spital de nebuni și le dă drumul în timpul zilei. Eram speriată că mereu ajungeam, nu știu cum, să fiu lângă oameni care aveau probleme cu nervii, și nu știam cum vor reacționa. Mergeam doar lunea cu 331. Mă gândeam că poate-i atrag eu într-un fel, tocmai pentru că sunt sensibilă să văd din ce în ce mai mulți. Au continuat apoi să apară în metrou, în tramvai și tot așa. Și-mi dau seama că lumea înnebunește. Știu că doar 1% din bolnavii psihic din România sunt instituționalizați. În plus, 15% din români suferă de depresie. Poate nu înseamnă nimic sau poate înseamnă mai mult decât aș putea crede eu.

Foto: bestfm.ro

Foto: bestfm.ro

Continuă lectura

Oameni sau păpuși? Ce vrem să devenim

Păpușile Barbie au ajuns vedete. Nu vorbesc de păpușa mică, din plastic. Vorbesc de cea mare. Ele sunt promovate în întreaga lume. În România de ce nu ar fi? Fetițele, care până acum aveau ca model păpușa barbie din cutie, au ca model păpușa cea mare, care trăiește, vorbește  și se operează pentru a deveni o barbie în realitate. Dacă „Barbie minune” ale lumii au devenit așa cum sunt având ca model păpușa din cutie, fetițele de astăzi cum vor deveni dacă au ca model femeia „Barbie” în carne și oase, care este cunoscută în întreaga lume? 

sunt-oameni-sau-papusi-fotografiile-care-au-intrigat-o-lume-intreaga

Continuă lectura

Egalitatea de șanse- drept fundamental. „Ce-i aia?” Nu interesează pe nimeni

„IA MAI TRECETI LA CRATITA SI SCHIMBAT SCUTECE.MAI LASATI POLITICA” sau  „ce vor???nu le inteleg nici mort!ce vor aceste femei?”  sunt două comentarii la o știre prea puțin vizualizată. Nu interesează pe nimeni. Pentru femeile angajate part-time, pentru cele sărăcite și trimise în șomaj și mizerie, pentru cele discriminate la serviciu și-n propriul cămin, pentru cele bătute în propria casă- pentru ele a ținut un discurs în plenul Parlametului European și pentru ele se luptă să obțină egalitate de șanse europarlamentarul Corina Crețu. Dar pe cine interesează? Pe ele, nu… a devenit o obșinuință. Pe ei, nici atât. Pentru ei e un drept al masculinității redusă la primitivitate animalică.

Foto: caleaeuropeana.ro

Foto: caleaeuropeana.ro

Continuă lectura

Dreptul de a fi prost

Secretarul de stat John Kerry a spus că americanii au “dreptul de a fi proști, dacă vor să fie”. La ei este un drept dat de lege, garantat de Primul Amendament. La noi, nu. Însă legile țării nu o interzic. Și atunci, mulți se bucură de ea. Contextul în care secretarul de stat a făcut afirmația nu este unul tocmai fericit. El a spus că motivul pentru care Curtea lor Supremă permite unui grup să organizeze o paradă și să poarte bannere care insultă un alt grup este că, în America, oamenii au dreptul să fie proști. Eu cred că proștii nu sunt proști. Sunt oameni frustrați și urâți. Este o urâțenie interioară, un întuneric care se manifestă în exterior prin fiecare cuvânt scuipat. Cred că proștii trebuie înțeleși și…duși la psiholog. După caz, la psihiatru. Însă, intervine o problemă: Conștientizează un prost că e prost? Georges Brassens spunea „Ca să înțelegi că ești prost trebuie să-ți meargă mintea”.

mircea_eliade_prostie_1685

Continuă lectura

The BeLoved G.

Be the one you love

Fashion with no limits

Smile! You’re at the best fashion site ever

Ce-am mai descoperit azi

Muzici. Cărți. Oameni. Chestii. Oportunități.

My Blog

Smile! You’re at the best WordPress.com site ever

That Random Comic Blog

Life is a comic strip and we are the characters.

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

sperantaunuiartist.ro

Acest site isi propune sa promoveze cultura in pictura

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

Paiat(z)a

Un izvor de intelepciune

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

I'm feeling free RO

Ce nu văd alţii vedem noi

Alexbidam - Blogul fara nume

Un blog cu toate pentru toti

Doman Daniel Blog

A fine WordPress.com site

luizapuia

Cuvintele potrivite sunt mereu simple..

Manzatu

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: